Zilele trecute s-a împlinit o jumătate de veac de la unul din evenimentele care au marcat profund viața politică americană cu ecouri până în vremurile noastre: afacerea Watergate. Îndrăznesc să spun că a fost un moment de importanță majoră în istoria recentă a umanității întrucât s-a demonstrat că societățile democratice, oricât de imperfecte ar fi ele, dispun de anticorpii necesari unei autoreglări în cazurile de derapaj intern. Anticorpii respectivi veneau, așa cum s-a întâmplat și în alte situații, din partea presei libere.
Cazuri de acest gen au mai fost și înainte și după Watergate însă dimensiunea afacerii de la Washington nu a fost atinsă niciodată. Cărțile care s-au scris despre această afacere au încercat să arate că forțele binelui sunt deasupra intereselor obscure ale politicienilor și au mereu câștig de cauză.
La fel și filmul ,,Toți oamenii președintelui’’ al lui Alan J. Pakula, unde Dustin Hoffman și Robert Redford întruchipându-i pe Carl Bernstein și Bob Woodward - ziariștii de la ,,Washington Post’’ - au făcut roluri memorabile, dar parcă ne amintim cu mai multă plăcere lecția de actorie a bătrânului Jason Robards, șeful lor în film, câștigătorul de altfel, al unui Oscar pentru rol secundar.
La vremea respectivă, unul dintre cei mai buni președinți ai Statelor unite, Richard Nixon, proaspăt reales în funcție, a fost silit să demisioneze fără să mai revină vreodată în politică deși a mai încercat. În fața dovezilor aduse de ziariști a trebuit să-și recunoască vina: mințise poporul american. America nu ierta minciuna.
De fapt, asupra lui R. Nixon aș vrea să mă opresc puțin. Noi românii cu ceva ani în spate știm bine că Nixon a fost primul președinte american care ne-a vizitat țara, în 1969. Mai fusese la București în 1967 ca senator, când Ceaușescu i-a spus că va fi următorul președinte al Americii. Îi spusese ceva similar și lui Juan Domingo Peron care avea să devină președintele Argentinei prin alegeri libere în 1973, după ce fusese alungat din Buenos Aires înainte cu niște ani. Vin cu această precizare pentru că promovarea Elenei Ceaușescu în marea politică națională s-a făcut după ce dictatorul nostru a văzut că soția lui Peron, Maria Estela Martinez, devenise vicepreședinte al țării. Fusese dansatoare de cabaret în tinerețe. Vizita lui Ceaușescu la Buenos Aires a avut loc în martie 1974.
Revenind la ale noastre, Nixon venise la București mai mult pentru a arăta aprecierea Americii față de comportamentul României în timpul crizei cehoslovace din 1968. Pe lângă relansarea raporturilor dintre București și Washington, vizita lui Nixon a contribuit la consolidarea imaginii lui Ceaușescu la nivel internațional, în perioada de început cînd, dintre liderii comuniști români, cel mai cunoscut în cercurile politice era ministrul de externe, Corneliu Mănescu, fost președinte al Adunării Generale a ONU în 1967-1968. Ulterior, în 1972, acesta a fost exclus din guvern și trecut pe linie moartă. Că așa era politica atunci la București când jucam finala Cupei Davis chiar cu Statele Unite.
Cu guvernanții noștri, Nixon a abordat mai multe probleme de politică externă și s-a interesat de evoluția relațiilor noastre cu chinezii și nord-vietnamezii. Războiul din Vietnam era în toi. Ajutat de consilierul său de politică externă, Henry Kissinger, intenționa să incheie într-un fel conflictul cu Hanoiul și să se apropie de China comunistă. Bucureștiul ar fi fost un bun intermediar. Am simplificat puțin aceste lucruri întrucât detaliile sunt multe și ar ocupa prea mult spațiu. Sunt însă bine prezentate de istoricul și diplomatul Mihai Dobre în cartea sa ,,România la sfârșitul Războiului Rece’’ din 2011.
Nixon nu iubea prea mult intelectualii, mai ales pe cei de pe Coasta de Est a Americii și pe europeni. A avut însă o tresărire când a întâlnit un scriitor care avea toate defectele posibile: era francez, era de stânga și paradoxal, amic al lui De Gaulle și el ,,mare prieten’’ al Americii. Numele lui: Andrè Malraux. În lucrarea sa ,, O istorie a lumii moderne’’, Paul Johnson susține că Malraux, cunoscător al Chinei - aici se inspirase pentru ,,Condiția umană’’ - i-ar fi spus lui Nixon încă din 1967: ,, Ar fi o tragedie ca cel mai bogat și productiv popor din lume să se afle în conflict cu cel mai numeros popor din lume’’. La nici două luni după ce fusese învestit în funcție, noul președinte le preciza unor lideri ai Congresului: ,,O pătrime din populația globului trăiește în China. Astăzi nu este o putere semnificativă dar peste 25 de ani ar putea avea un rol decisiv. Faptul că Statele Unite nu fac tot ce pot acum când au această posibilitate ar duce la o situație extrem de periculoasă în viitor’’.
Ideile lui Richard Nixon s-au materializat destul de repede iar în spatele demersurilor diplomatice a fost mereu consilierul, devenit secretar de stat în 1974, H. Kissinger. Canalul românesc a funcționat dar nu a fost singurul. Românii au primit felicitări din partea celor de peste Atlantic. Washingtonul s-a apropiat de Beijing, dar oare pentru câtă vreme…
Nixon era californian la origine și pentru un politician născut pe țărmul Pacificului, acest ocean urma să devină centrul de greutate al lumii viitoare cu o Chină care intra treptat dar sigur în cercul foarte strâmt al marilor puteri mondiale. Epigonii lui Nixon nu au mai gândit la fel iar cei 25 de ani au trecut repede. De fapt, ceva mai mulți. Preocuparea Washingtonului față de creșterea Chinei a dobândit o anumită importanță spre sfârșitul secolului trecut, s-a accentuat în timpul lui Bush junior și a crescut semnificativ pe durata președinției Obama - mai ținem minte cunoscuta expresie pivot to Asia.
Trump a realizat că victoria este departe iar Biden a înțeles că s-ar putea să nu mai fie vreo victorie. Și deodată, a apărut războiul din Ucraina cu o Federație Rusă amenințătoare la adresa Europei. Sprijinind Kievul încă din primele zile ale agresiunii Statele Unite au reușit în câteva săptâmni să consolideze NATO și să proiecteze un vector de putere dinspre Atlantic spre Beijing cum s-a văzut de altfel, la Madrid. Este o realizare extrem de importantă dacă ținem seama că se apropie alegerile mid term din SUA în ecuația cărora Ucraina contează puțin iar China foarte mult. În noiembrie, se va schimba întreaga Cameră a Reprezentanților și o treime din Senat.
După aceea mai rămân doi ani până la prezidențiale dar opțiunile vor fi vizibile încă de acum, mai ales că polarizarea electoratului între cele două mari partide a atins cote maxime. Desigur, politica internă primează - armele, problemele rasiale, avortul - dar între chestiunile externe, China este de departe cea mai importantă. Să vedem dacă lecțiile învățate de Biden sunt suficiente. După colț stă cineva care-i așteaptă greșelile- un domn numit Donald Trump.