Patrick McGuinness a fost inclus pe lista candidaţilor la prestigiosul premiu Man Booker pentru proză, cu un thriller despre Revoluţia română. Crede că românilor nu le va plăcea cartea.
"The Last Hundred Days" este romanul de debut al lui Patrick McGuinness, profesor de literatură franceză şi comparată la Oxford University şi profesor asociat la St. Anne’s College, cu care a şi ajuns pe lista lungă a nominalizărilor la prestigiosul Man Booker Prize pentru proză din acest an. Într-un interviu acordat EVZ, autorul britanic vorbeşte despre cei trei ani pe care i-a petrecut în România, între 1984 şi 1987, despre zgomotul sirenelor coloanei oficiale a lui Ceauşescu şi despre romanul său, despre care spune că nu va fi pe placul românilor.
EVZ: Puteţi descrie, pe scurt, romanul "The Last Hundred Days"?
Patrick McGuinness: Este o carte parţial autobiografică, despre un regim pe cale să-şi dea ultima suflare, fără ca cineva să ştie asta (ei bine, există câţiva oameni care ştiu, iar asta face parte din atmosfera de mister) şi despre un oraş frumos care este distrus. Are o componentă de thriller, însă este în esenţă un roman de observaţie socială şi politică. Dacă e să fiu sincer, este exagerat şi plin de inexactităţi şi de licenţe poetice.
Românii vor cataloga unele fragmente drept neverosimile, însă romanul nu îşi propune să fie unul "realist". Îmi place să cred că înglobează în el o porţie bună de adevăr, care nu este acelaşi lucru cu realitatea: adevărul despre relaţiile umane, despre politică, despre spiritul unui loc, care înseamnă ceva mai mult decât descrieri precise ale străzilor şi clădirilor.
De ce v-aţi mutat în România în 1984 şi ce aţi făcut în cei trei ani petrecuţi aici?
Tatăl meu lucra la Consiliul Britanic din Bucureşti, care era ataşat Ambasadei Marii Britanii. La vremea respectivă, eram încă la liceu în Marea Britanie, aşa că veneam la Bucureşti în timpul vacanţelor. Când am avut ocazia să petrec un an întreg în România, între liceu şi facultate, n-am stat pe gânduri. În anul acela am făcut bani predându-le engleza angajaţilor străini din ambasadă, însă am cunoscut şi mulţi români, din două motive.
În primul rând, slujba tatălui meu m-a făcut să întâlnesc mai mulţi "oameni reali" decât majoritatea diplomaţilor, iar în al doilea rând nu îmi făcea o prea mare plăcere să-mi petrec timpul alături de colegii mei britanici, care nu aveau nicio curiozitate pentru ţara în care trăiau şi încercau să creeze o mică Britanie în spatele zidurilor ambasadei.
Menţionez toate astea în roman. Aşa că am cunoscut studenţi, scriitori, artişti, traducători şi, în ciuda regimului represiv şi a absurdităţii acestuia, am avut parte de o experienţă privilegiată. Am călătorit cât de mult am putut – la Braşov, Timişoara, Cluj, Moldova etc. –, am avut chiar şi o prietenă româncă, o studentă. O relaţie nu tocmai comodă, pentru că eram supravegheaţi atât de statul român, cât şi de reprezentanţii ambasadei. Îmi amintesc că era inteligentă, interesantă şi citită, calităţi care mie îmi lipseau.
Care sunt primele amintiri pe care le aveţi despre România? Cum aţi descrie Bucureştiul din perioada aceea?
La coborârea din avionul care aterizase pe aeroportul Otopeni, un val de căldură m-a izbit în faţă. Scena este descrisă şi în roman, unde oraşul Bucureşti are un rol la fel de important ca personajele. Bucureştiul mi s-a părut fascinant, l-am privit ca pe un amestec de Est şi Vest, ca pe o împerechere între Paris şi Istanbul. Îmi amintesc că m-am plimbat cu nişte prieteni pe şantierul Casei Poporului şi eram uimit că un oraş atât de frumos era asasinat pentru a face loc unui oraş de Lego stalinist.
În orice caz, eu sunt poet, romanul meu este unul poetic, aşa că am tendinţa să abordez locuri şi experienţe dintr-un unghi al poeziei: mai puţină intrigă, mai multe sentimente şi senzaţii. Îmi amintesc şi acum mirosurile din Bucureşti, senzaţia de căldură a soarelui pe piele, zgomotul sirenelor coloanei oficiale a lui Ceauşescu. Toate aceste amintiri declanşează unele poveşti.
"The Last Hundred Days" a fost publicată după aproape 25 de ani de când aţi părăsit România. Ştiaţi de când aţi plecat că veţi scrie această carte sau v-aţi hotărât ulterior?
Nu am avut jurnal cât timp am stat în Bucureşti, însă am făcut unele însemnări pentru poezii şi am ştiut că voi scrie cândva despre acest loc. Toate informaţiile au fost în capul meu şi încă sunt. Am publicat, anul trecut, un volum de poezie, "Jilted City", în care apare la un moment dat un poet român fictiv, Liviu Campanu, pe care pretind că îl traduc. Campanu scrie versuri despre Bucureşti, însă îl inventasem iniţial pentru roman.
A trebuit însă să-l elimin din "The Last Hundred Days", pentru că încetinea ritmul narativ cu poemele sale. În orice caz, Campanu este alter ego-ul meu. E foarte ciudat cum un oraş pe care nu l-ai vizitat timp de 20 de ani îşi poate păstra intensitatea în amintirile tale, însă aşa mi se întâmplă mie cu Bucureştiul.
Ce autori români aţi citit în perioada cât aţi stat în România? Citiţi în continuare literatură română?
Am fost norocos. I-am cunoscut, sau în orice caz întâlnit, pe poeţii Marin Sorescu şi Mircea Dinescu, pe actorul Ion Caramitru şi pe mulţi alţi oameni de cultură (nu mă aştept însă ca ei să-şi amintească întâlnirea cu un adolescent englez ruşinos, de 17 sau 18 ani). Am citit clasicii români, i-am citit pe Tudor Arghezi şi pe Ion Barbu, ale căror poezii încă le mai iubesc (din Arghezi citez chiar în romanul meu).
Cât am locuit în Bucureşti am învăţat să citesc în română, şi chiar să vorbesc puţin. De asemenea, sunt un mare admirator al istoricului cultural Lucian Boia, iar în casă am picturi de Petru Vintilă şi Corneliu Petrescu. Pe Petrescu l-am cunoscut destul de bine, obişnuiam să cumpăr tablouri direct de la atelierul său. Câteva dintre ele se află în biroul meu de la Universitatea Oxford. Aşa că rămân un românofil. Acestea fiind spuse, mă aştept ca românilor să nu le placă romanul meu: este prea inexact, prea poetic şi prea plin de fapte implauzibile, se joacă cu o prea mare lejeritate cu faptele.
În plus, ia naştere probabil o problemă etică, pe care romanul o ridică adeseori: cea a străinului privilegiat care comentează pe marginea unei realităţi din care nu face parte. Este unul dintre subiectele romanului: naratorul este implicat şi neimplicat în acelaşi timp. E prezent în timpul Revoluţiei, o vede, o aude, o miroase. Dar oare a luat cu adevărat parte la această experi enţă? Am vrut să vorbesc în carte despre modul în care Vestul îşi însuşeşte experienţa istorică a Estului. Însă pentru asta a trebuit să mi-o însuşesc eu însumi. Asta înseamnă ficţiunea.
MAN BOOKER PRIZE 2011
Nominalizare suprinzătoare
"Am fost norocos", aşa îşi explică Patrick McGuinness faptul că a ajuns pe lista lungă a nominalizărilor la prestigiosul premiu Man Booker pentru proză din acest an, cu primul său roman, "The Last Hundred Days", publicat la o editură mică din Marea Britanie.
Cunoscut până acum pentru volumele sale de poezii şi pentru activitatea sa academică, Patrick McGuinness subliniază că printre membrii juriului de anul acesta se numără un fost director al serviciului secret MI5 (Dame Stella Rimington), un fost ministru britanic (Chris Mullin) şi o autoare de thrilleruri (Susan Hill). "Poate că au fost atraşi de atmosfera romanului, de istoria în care este învăluită", încearcă McGuinness să-şi explice de ce a ajuns pe lista lungă a nominalizărilor, alături de alţi 12 autori. O listă scurtă de şase autori va fi anunţată pe 6 septembrie, iar câştigătorul premiului, pe 18 octombrie.