„UFO”, premiera propusă duminica trecută de Teatrul Național din București, este, în esența ei, un semn de exclamare precedat de un îndemn. Nici vorbă, așadar, despre omuleți verzi și farfurii zburătoare
Piesă excepțională prin greutatea mesajului, împachetată cu o iluzorie fundiță ufoistă, creația rusului Ivan Vyrypaev a fost regizată la București cu mintea progresistului Bobi Pricop. Nu vreau să scriu aici despre tehnologii și tehnici avansate (lăudabile) din melanjul cărora au izbucnit poveștile celor șapte personaje. Nici despre balcanismele care, sfidând emoțiile actorilor, au întârziat reprezentația cu minute chinuitoare.
Cunoașteți senzația de fugă înăuntrul timpului? Concentrați-vă, cei mai mulți dintre voi sunteți prinși în angajamente convenționale, prizonieri între pereți de sticlă, striviți de deadline-uri și targheturi, deformați de singurătate sau dependenți de promisiuni onorate pe Facebook. Alergați zi de zi, oră de oră, în fiecare minut aveți câte ceva capital de rezolvat. Fugiți spre birou, apoi sprintați spre acasă, alergați disperați prin mall-uri și pe culoarele vieții. Disperați, convinși că nu mai aveți timp pentru nimic - nici pentru a cultiva o prietenie, nici pentru a o pierde -, vă prindeți în vârtejul omului ocupat. Vă recunoașteți? Că eu, unul, alerg înăuntrul timpului de mai bine de zece ani. Am bifat, de câteva ori, inclusiv goana după cadourile de Crăciun...
Privită dinăuntru, piesa rusului Vyrypaev e dată dracului! E bună. Nu pune întrebări, nu te obosește. Îți oferă direct răspunsurile. Te dezmeticește, te trezește, te pune pe gânduri. Modul ales trece la neglijabile. Șapte caractere, diferite, normal, își relatează aceste dezmeticiri, aceste sondaje interioare și concluzii, aceste treziri la propria realitate - realitatea umană, apreciabilă. Prima atinge scândura Ada Galeș - delicată, ușor răgușită, încordată pentru că e nevoită să-și țină în frâu exuberanța. Personajul ei (Emily), terorizat de neprevăzut, angoasat, își valorizează instinctele pure și descoperă, uluit, siguranța, relaxarea.
Urmează Istvan Teglas, alias Artiom, care, ce mai tura-vura, își reinventează liniștea. Ciprian Nicula/Nick regăsește, îmbrățișând un copac, simplitatea. Mihai Călin/ Robert - viziunea curată a copilăriei, adevărata cunoaștere pierdută la maturitate. Raluca Aprodu (Jennifer) înțelege ce înseamnă calea ca o curgere de apă, iar Medeea Marinescu descoperă drumul spre casă. Finalul e ușor flamboaiant, cu Ion Caramitru - ultimul personaj - răsărit din sală, dintre spectatori, speculând în manieră existențialistă. UFO e, cred, un îndemn la dezmeticire, la redescoperirea și revalorizarea sentimentelor umane.