Nu sunt un inamic al Uniunii Europene. Cred că România are șanse mai mari de dezvoltare în interiorul comunității europene. Numai că, pentru asta, ar fi necesar ca elitele Uniunii Europene să renunțe la colonialismul practicat atât la nivel economic, cât și politic, în primul rând în ceea ce privește imigrația. Este ceea ce cer nu numai țări din Est precum Polonia și Ungaria, dar, mai nou, și Italia sau Austria. Asta ca să nu mai vorbim de milioanele de nemulțumiți din Occident.

Din punct de vedere economic, lucrurile au devenit clare pentru România încă din timpul negocierilor de aderare, când guvernanții noștri au fost „convinși” să “privatizeze” o serie de companii de stat extrem de profitabile. A fost un fel de notă de plată a acceptării țării noastre în Uniune, de care au profitat elitele financiare occidentale. Nici după aderare lucrurile nu au stat mai bine. Imposibilitatea aplicării oricăror politici protecționiste a făcut ca întreprinderile noastre să fie expuse unei concurențe mult prea puternice venite din Vest.

Din nou, tot elitele din Vest au profitat, iar industria românească a ajuns la fiare vechi, cu complicitatea multor corupți autohtoni. Firește au existat și avantaje- am primit fonduri europene pentru dezvoltare, iar multe dintre corporațiile internaționale au migrat din Occident spre România în căutare de forță de muncă ieftină, spre disperarea salariaților din vest și profitul acelorași elite. Mutatis mutandis, similară este și paradigma relațiilor dintre statele occidentale și fostele colonii. Nu sunt nicidecum un specialist în economie, dar aceste lucruri se văd cu ochiul liber când vine vorba de globalizare. Singurii care profită sunt magnații. Clasele de jos din toată Europa achită nota de plată, fie că e vorba de imigrație, terorism sau pauperizare.

Dincolo de mecanismele economice, mai există ceva. În cei aproape 30 de ani de democrație, am văzut în România coagularea a două mari mișcări politice. Eu le numesc „hoții” și „renegații”. Dacă preferați niște expresii mai puțin agresive, putem spune că e vorba de conflictul dintre două viziuni asupra dezvoltării: „nu ne vindem țara” versus „vreau o țară ca afară”.

N-am să intru în amănunte. Nu am nicio simpatie nici pentru „hoți”, nici pentru „renegați”, și nu istoria conflictului dintre aceste forțe este miza acestui articol, ci încercarea elitelor din Uniunea Europeană de a ne „învăța” ce și cum trebuie să gândim. Aceste elite furnizează muniția veșnicului război care ne împiedică să vedem unde duce drumul pe care am pornit cu atâta naivitate.

România nu este singura țară est-europeană care este supusă de 30 de ani acestui proces de „reeducare”. Și vecinii polonezi și unguri au trecut prin aceleași furci caudine. Iată ce scrie filosoful polonez Ryszard Legutko, un vechi luptător anticomunist, dar și unul dintre liderii marcanți ai dreptei europene! Pentru că au apărat familia, viața copiilor nou-născuți, religia și identitatea națională „Polonia și Ungaria au decenit <<oamenii negri>> ai lumii occidentale. Am fost criticați și hărțuiți de politicieni atât din Europa, cât și din America, de jurnaliști, de academicieni, artiști, actori și staruri pop. ”

Evident, și la polonezi și unguri, o parte din elită a ales să-și „renege” propria națiune. „ Există oameni care sunt dezgustați de societatea poloneză, pe care ei o consideră înapoiată și plină de credințe periculoase și învechite. Ei doresc să modernizeze, ceea ce înseamnă să dea țării o nouă identitate liberal-democrată. Ei speră să atingă acest obiectiv prin supunerea țării și încredințarea guvernării către elitele locale și instituțiile europene luminate, în special Uniunea Europeană.

Cu alte cuvinte, cred că societatea poloneză are nevoie de reeducare mentală și socială. Abia după aceea se poate alătura civilizației moderne. Ewa Thompson de la Universitatea Rice descrie această atitudine ca o expresie a unei mentalități postcoloniale, în care oamenii care gândesc liber încearcă în mod neintenționat să imite și să facă pe plac fostei (sau actualei n.r,) puteri coloniale”.Din fericire pentru ei, polonezii și ungurii au reacționat diferit, cu toate sincopele inerente.

„Nu există nicio îndoială că mentalitatea postcolonială a fost bine adaptată unei strategii de integrare (europeană n.r.), un plan deja exprimat pentru a topi (tot ce e specific pentru n.r.) Europa de Est în cadrul instituțional și cultural al unei Europe unite. (…) Odinioară era suficient ca să faci de rușine un est-european să-i spui că ar trebui să asculte ce spun conducătorii de la Paris, Berlin și New York, pentru că ei sunt mai luminați, reprezintă progresul, sunt cei care conduc civilizația occidentală... Sau ar ar fi fost suficient să-i spui că toate credințele lui sunt demodate și vrednice de râs, că e un est-european înapoiat.” Astăzi, însă, în Polonia și Ungaria, lucrurile s-au schimbat, spune Legutko.

Oamenii știu că preocupările și îngrijorările lor sunt împărtășite de milioane de oameni la Paris, New York și Berlin, că nu sunt singurii “înapoiați”. „Apelul celor 45 de ambasadori pentru susținerea drepturilor homosexualilor, dat publicității anual înaintea Marșului pentru Egalitate (Gay Pride n.r,), nu a diminuat deloc opoziția puternică față de legalizarea căsătoriilor între persoane de acelați sex în Polonia. Nici poziția anti-avort nu a fost slăbită de criticile similare lansate de Parlamentul European la adresa Poloniei pe motiv că a eșuat în ceea ce privește garantarea drepturilor reproductive ale femeilor”.

Cu toată demnitatea și cu toate riscurile, ungurii și polonezii au avut curajul să afirme ce-și doresc pentru societatea în care trăiesc. Guvernele de la Varșovia și Budapesta nu sunt fără păcat, dar în problemele fundamentale nu calcă în picioare voința majorității, cum se întâmplă la Paris. Iar istoria pare să le dea dreptate. Exemplul lor este urmat, într-o mai mică sau mai mare măsură, de alte țări care refuză să accepte ordinele elitelor progresiste în ce privește imigrația.

Din oile negre ale Europei, Ungaria și Polonia par să devină simbolurile unei revolte generale a europenilor. România rămâne, însă, practic ruptă de marea confruntare europeană. Nu avem încă o problemă cu imigrația. Dar o vom avea, pentru că nu există nicio forță politică interesată să lupte pentru România.