Până recent, autoritățile de la Kiev au mediatizat amplu evoluția războiului. Însă, de la începutul contraatacului din Sud, jurnaliștilor li s-a cerut discreție. Dar de fapt, ce se întâmplă acolo?

Poligonul. Unul dintre cititorii mei îmi atrăgea deunăzi atenția că Ucraina a devenit, pentru ambele părți implicate, poligon de testare pentru sistemele noi de armament. I-am răspuns că are dreptate, dar mai important e că în Ucraina, ambele părți testează strategiile puse la punct de-a lungul deceniilor de Război Rece, pe care nu au avut niciodată posibilitatea să le experimenteze într-un conflict european la scară reală.

Iar uneori, sursele din care provin aceste strategii inovatoare sunt surprinzătoare – vezi ce s-a întâmplat acum mulți ani, prin Irak. 26 februarie 1991: la asfințit, Divizia 3 blindată americană dă peste Divizia Tawakalna a Gărzii Republicane irakiene. Începe lupta. Cam pe la miezul nopții, comandantul irakian își pierde până și duba de comandament și este nevoit să-și dirijeze trupele dintr-un șanț de irigație. Pe la unu noaptea, Divizia Tawakalna nu mai are niciun tanc în stare de funcționare. Puțin înainte de revărsatul zorilor, americanii îl scot din șanț pe generalul irakian și-l duc la comandament, pentru capitularea formală. Intrând, învinsul vede pe perete portretul feldmareșalului Erwin Rommel.

• Păi ăsta nu a fost inamicul vostru?!
• Așa e, dar un inamic de la care am avut multe de învățat! răspunde americanul.

O parte din strategiile inovatoare puse la punct de Occident de-a lungul Războiului Rece derivă din învățămintele dobândite de la inamic, așa cum rachetele inventate de inamic au deschis SUA drumul spre Lună. În elaborarea noilor strategii, o importanță deosebită au avut-o concluziile desprinse din înfrângerile din al doilea Război Mondial.

Organizația Pactului de la Varșovia (OPV) nu a recunoscut vreodată că ar datora ceva foștilor inamici germani. Fiindcă, așa cum se știe bine, Armata Rusă nu a suferit nicio înfrângere în toată istoria sa glorioasă, mai ales în războaiele mondiale, lucru demonstrat cu prisosință de istoriografia militară oficială, sovietică și rusă. Care de altfel și-a arătat destoinicia demonstrând cu aceeași prisosință că savanții ruși, iar nu americanul Edison, au inventat becul, că savanții ruși, iar nu englezul Marconi, au inventat radioul, că savanții ruși, iar nu nemții ăia, Hermann Oberth și Werner Von Braun, au inventat racheta etc.

Dar, indiferent de ceea ce susțin, ambii oponenți – Rusia și Ucraina - refac azi, în Regiunea Herson, o bătălie de acum 78 de ani: Operațiunea Market-Garden.

Un pod prea îndepărtat. Da, e acea bătălie pentru podurile de peste Rin, după care s-a făcut și un film faimos. Să ne amintim. Septembrie 1944: comandamentul Aliaților concepe o vastă operațiune aeropurtată, pentru a captura șoseaua care traversează Olanda, de la sud la nord. Astfel, sperau să cucerească podul de la Arnhem, de peste Rin, și să pătrundă drept inima industrială a Germaniei: Regiunea Ruhr. Planul prevedea cucerirea, cu cinci divizii aeropurtate (34.600 de parașutiști!), a cinci poduri ce se înșiruie pe respectiva șosea. Apoi, Armata a 2-a britanică trebuia să avanseze rapid, cu tancurile.

Dar în zona Arnhem se afla, la refacere, Corpul 22 Panzer SS, cu efective incomplete: cât o divizie. Era compus dintr-un regiment Panzer, care nu mai avea niciun tanc; un regiment de artilerie, care nu mai avea niciun tun; și două regimente  Panzer Grenadier, care nu mai aveau arme grele. Dar reacția apărătorilor germani a fost precisă, profesionistă.

Bătălia a avut patru etape:

Blocarea: prin hărțuire și fragmentare, desantul a fost oprit în înaintarea sa spre țintele desemnate. Astfel, atacatorilor li s-a luat inițiativa și au fost blocați pe terenul ales de apărători. Aceștia din urmă nu aveau forța necesară să preia ei inițiativa, dar au obținut un succes tactic însemnat: au transformat avanposturile în pungi de rezistență.

Izolarea: profitând de timpul astfel câștigat, apărătorii și-au reorientează în adâncime dispozitivul, pentru a împiedica unificarea celor cinci pungi de rezistență. Încercând să redea grupărilor de desant inițiativa, Comandamentul aliat a parașutat noi provizii și de efective (poloneze). Întrucât nu mai beneficiau de efectul de surprindere, au înregistrat pierderi masive de avioane și au irosit resurse, aduse de foarte departe, de peste Atlantic. Înfrângerea operativă le va limita, vreme de câteva luni, capacitatea ofensivă.

Lichidarea: lovitura decisivă a fost blocarea, la Nijmegen, a coloanei blindate care avansa spre nord, sever limitată de terenul mlăștinos. Ceea ce a adus victoria strategică: pungile de rezistență s-au deșirat precum mărgelele, când tai ața șiragului.

Exploatarea: diviziile aeropurtate engleze și americane își pierduseră în mare parte capacitatea de luptă. Știind că în caz de urgență, Aliații nu mai au posibilitatea să trimită rapid întăriri pe calea aerului, Wehrmachtul a început planificarea Bătăliei din Ardeni.

Moștenirea. Înfrângerea a fost analizată în detaliu de istoricii occidentali, care au pus în lumină, critic, toți factorii care au contribuit la situație. Și partea sovietică a analizat operațiunea, dar a omis un element esențial: tactica inteligentă de hărțuire, fragmentare și blocare adoptată de Waffen-SS. Păi, doar nu era să laude niște SS-iști?!

În anii 1960, strategii sovietici au luat în considerate operațiunea Market-Garden pentru a moderniza, prin plagiat, doctrina militară oficială a Uniunii Sovietice: Operațiunea în Adâncime, concepută în 1928 – 1930 de teoreticianul militar Vladimir Triandafilov. În versiunea inițială, după o concentrare secretă de forțe, trupele rusești urmau să spargă frontul inamic cu un ”ciocan de foc”. În breșă urmau a fi introduse divizii de tancuri, pentru a dezorganiza spatele dușmanilor, provocând prăbușirea întregului front inamic.

În noua versiune sovietică, chiar în momentul începerii ofensivei, mai multe divizii rusești de asalt aerian urmau să fie lansate adânc în spatele inamicului, blocând logistica și manevra de forțe. În haosul creat, blindatele aveau să realizeze străpungerea: exact combinația de desant aerian și tancuri aplicată în operațiunea Arnhem/ Nijmegen.

Copiind ceea ce istoricii occidentali numesc ”Operațiunea Market-Garden”, mareșalii Kremlinului s-au străduit să remedieze toate neajunsurile care, în 1944, duseseră la eșec. Astfel, în 1944, britanicii nu au avut legături cu rezistența olandeză, care i-ar fi putut ajuta prin informații și sabotaje; în doctrina sovietică, invazia aeropurtată urma să fie precedată de o invazie secretă a trupelor Spețnaz, deschizând drumul. În 1944, parașutiștii britanici au resimțit acut lipsa armelor antitanc; în versiunea sovietică, trupele de aerodesant soseau la obiectiv cu blindate ușoare, speciale, inclusiv autotunuri ultra-ușoare, antitanc.

Dar mareșalii Kremlinului au remediat numai acele neajunsuri pe care le cunoșteau! Ca atare, au ignorat esențialul: modul în care au acționat apărătorii. Fiindcă nu aveau de gând să se apare, ci să atace, și fiindcă istoricii sovietici n-aveau voie să laude Waffen SS-ul.

Primul test: Praga. Astfel a luat naștere, la jumătatea anilor 1960, doctrina rusească a Operațiunii în Adâncime cu Aerodesant (OAA). Prima aplicare: invadarea Cehoslovaciei. Într-o noapte de august 1968, detașamente Spețnaz au ocupat aeroportul din Praga, deschizând drumul diviziilor aerodesant care, înainte de zori, au pus stăpânire pe podurile Capitalei cehe. Exact așa cum, cu 24 de ani mai-nainte, parașutiștii englezi puseseră stăpânire pe podul de la Arnhem. Simultan, coloanele blindate forțau frontiera.

Ca și astăzi, față de ”operațiunea” din Ucraina, în 1968 Occidentul a avut o reacție vehementă față de invazia rusească. Asta s-a datorat și temerilor: Moscova dezvăluia o nouă doctrină militară ofensivă, care azi-mâine putea fi aplicată în Germania Federală.

Al doilea test: Kabul. Însă a doua aplicare a doctrinei OAA nu a avut loc în Europa, ci la Kabul, în Afganistan, în 1979. Același film: trupe Spețnaz deghizate în uniforme afgane iau cu asalt palatul prezidențial, în aceeași noapte aerodesantul ocupă Capitala și coloanele de blindate trec frontiera, pe ”Podul Prieteniei” (sic!) de peste râul Amu Darya.

În ambele cazuri – Praga și Kabul – agresiunea rusească a înregistrat un succes total. Dar strategii statelor NATO, alertați, studiaseră și cealaltă față a istoriei: modul în care câteva batalioane Waffen-SS, cu efective reduse, slab înarmate și luate prin surprindere, organizaseră apărarea la Arnhem, respingând atacul a 10.000 de parașutiști. Armatele statelor NATO s-au pregătit să joace rolul... foștilor inamici, apărătorii germani. Știind că, dacă începe un nou război în Europa, Armata Rusă va folosi aceeași strategie, Arnhem-Bis, ca la Praga și Kabul, pentru a ajunge la Rin în trei zile. Iar vreme de patruzeci de ani, Occidentul a studiat, exersat și ameliorat temeinic aceste tehnici defensive.

Primul eșec: Kiev. După confruntarea cu imperialismul moscovit, după pierderea Crimeii și Donbass-ului, Ucraina, știind că azi-mâine va fi vizată de o operațiune tip Arnhem-Bis, a solicitat ajutorul militar al Occidentului. Care avea, cum se zice, know-how adecvat.

În 1968 și 1979, tancurile și parașutiștii ruși înfruntaseră forțe militare nesemnificative. Moscova conta că și a treia aplicare a doctrinei Arnhem-Bis, la Kiev (februarie 2022), va fi tot un succes total, contra unei apărări firave. Mai întâi au pornit trupele Spețnaz, să deschidă drumul diviziilor de aerodesant. Iar tancurile rusești au trecut frontiera, crezând că pe Aeroportul Hostomel încep să debarce blindatele VDV, cu misiunea de a ocupa Kievul. Dar erau așteptați, de unități ucrainene special instruite pentru asemenea situație.

Desantul aerian rusesc a fost blocat la Kiev, de efective ucrainene firave și slab înarmate, exact prin acele tactici de hărțuire și fragmentare, cu care un regiment de tancuri fără  niciun tanc, un regiment de artilerie fără niciun tun și două regimente mecanizate, fără mijloace mecanizate, opriseră 10.000 de parașutiști în Olanda, în septembrie 1944.

Pentru strategii Moscovei, a fost surpriză totală – și până să-și revină din surprindere, apărătorii trecuseră deja la etapa 2 (izolarea) și 3 (lichidarea) coloanelor blindate pătrunse pe teritoriu. Pentru statele care vreme de decenii fuseseră sub amenințarea unei agresiuni moscovite tip Arnhem-Bis, și în primul rând pentru statele din prima linie (Cehia, Slovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania), a fost prilej de mare bucurie: tăvălugul aeropurtat rusesc, Operațiunea în Adâncime cu Aerodesant, poate fi oprit.

Al doilea eșec: Herson? Totuși, în sudul Ucrainei, la Herson, strategia rusească Arnhem-Bis a înregistrat succese, în februarie-martie 2022. Ucrainenii spun că succesul s-a datorat nu strategiei rușilor, ci trădării fostului general Kryvoruciko Serhiy Oleksandrovyci, care și-a călcat jurământul militar și a predat agresorilor podurile de peste Nipru.

Oricum ar fi, în martie-aprilie efective ucrainene firave și slab înarmate, folosind tactici de hărțuire și fragmentare, au reușit să blocheze cele 25 de batalioane rusești care încercau să coboare spre Odessa. Fiindcă planul inițial – deconspirat printr-o indiscreție a președintelui Belarus, Lukașenko – prevedea sosirea Armatei Ruse la frontierele dunărene ale României, ”eliberarea” Tiraspolului și lichidarea Republicii Moldova.

Exact ca și la Arnhem, după blocarea agresorilor a urmat o pauză operativă: atacatorii ruși nu mai aveau inițiativa, nu-și mai puteau atinge țintele desemnate. Apărătorii ucraineni obținuseră un succes tactic însemnat: au blocat vârful de lance al atacului spre Odessa, transformându-l în pungă de rezistență. Dar n-au avut forța necesară pentru a prelua ei inițiativa. În Olanda, în 1944, această pauză durase patru zile; la Herson, a durat șase luni.

Odată obținute mijloacele necesare – HiMars în număr suficient – în august, apărătorii ucraineni au trecut la faza a doua a operațiunii defensive: izolarea pungii de rezistență Herson, prin avarierea podurilor de peste Nipru. Au întrerupt, astfel, fluxul logistic dinspre Crimeea, care aprovizionează punga de rezistență Herson. N-au făcut-o dintr-o dată, ci au lăsat timp agresorilor să aducă întăriri și provizii, pentru a amplifica pierderile Rusiei în muniție, echipament și mai ales militari. În prezent, cele mai bune trupe ale Rusiei sunt blocate la Herson, iar în ultimele 10 zile nu mai puțin de 50 de depozite de muniție pline-ochi au sărit în aer, lovite de rachete și drone ucrainene.

După toate semnele, în aceste zile a început etapa a treia, lichidarea pungii de rezistență. Mai întâi au fost lovite bazele aeriene rusești din Crimeea: acum, agresorii nu mai au sprijinul aerian de odinioară. Și nici aeroportul Herson nu-l pot folosi: de patru zile, e în bătaia artileriei ucrainene. Au încercat să aducă noi provizii din Crimeea, dar datorită terenul mlăștinos, exact ca în Olanda, coloana de camioane a fost constrânsă să folosească drumurile principale. Și cum a ajuns în bătaia HiMars, a fost distrusă.

Singura speranță ar fi cele peste 100 de elicoptere de transport Mi-17, pe care Armata rusă le mai are prin zonă. Dar la 7 septembrie, comandantul Armatei Ucrainei, generalul Zalujnîi, le-a risipit agresorilor ultima speranță, recunoscând că loviturile devastatoare asupra bazelor aeriene rusești din Crimeea au fost executate folosind rachete cu rază lungă de acțiune. Nu ATACAMS americane, ci rachete ucrainene, cu bătaie de peste 230 kilometri. Elicopterele nu mai pot fi bazate în bătaia focului, în Crimeea: ar trebui să facă naveta spre Herson pornind din Rusia, de la Novorosiisk. Problema e că un dus-întors ar fi peste 1.000 km, ori raza de acțiune a elicopterelor Mi-17 e de numai 800 km...

În prezent, cele 25 de batalioane rusești din Regiunea Harkov se află cam în situația în care era, la Stalingrad, Armata a VI-a a feldmareșalului Paulus: izolată, contând pe aprovizionarea pe cale aerului, care tot nu mai sosește. În cazul de față, așteptând degeaba să le sosească muniția nord-coreeană, pe cale aerului.

Ostatecii. Încet-încet, își vor da seama că au devenit din ocupanți, ostateci. Și că de fapt nu va fi nicio luptă: ucrainenii vor aștepta ca, total epuizați, să se predea. Exact ca la  Arnhem, unde ultima transmisiune radio a britanicilor prinși în capcană a fost „Out of ammunition. God Save the King." Cam la fel va suna și ultima radiogramă din Herson...

Situația pe teren a fost descrisă, la 7 septembrie, de un cunoscut blogger pro-rus, ”Trinadțatâi”, al cărui canal Telegram e urmărit de peste 13.000 de persoane. „Rachetele inamice ajung deja la graniță și pe teritoriul rusesc. Nu mai există poduri peste Nipru, inamicul le-a distrus, trecerile sunt sub focul inamicului, de fapt, grupul este lipsit de aprovizionare corespunzătoare, pierdem satele ocupate, ne retragem pe poziții de rezervă, inamicul are suficiente forțe și obuze pentru a lovi constant pozițiile noastre. Ar fi trebuit să se ia măsuri pentru a preveni acest lucru în martie sau aprilie. Ar fi trebuit distruse toate podurile folosite de inamic pentru transportul echipamentelor străine, ar fi trebuit eliminate toate canalele de aducere a rezervelor în direcția noastră (...) Și, bineînțeles, ar fi trebuit distruse centrele de decizie, dar acest lucru a fost deja auzit de la fiecare stâlp de iluminat, dar au rămas vorbe goale. Ce trebuie să facem acum? Acum este timpul să aplicăm măsuri serioase, altfel există toate șansele de a înregistra un dezastru tactic în direcția Herson, într-un caz extrem de a ne retrage pe Nipru...”

Șiragul se destramă. Textul postat de ”Trinadțatâi” a fost citit în 24 de ore de aproape 35.000 de persoane. Pentru comandanții militari ruși însă, n-a fost nicio surpriză. Știau deja că bazele din Crimeea au fost atacate cu rachete cu bătaie lungă, iar exploziile nu s-au datorat unor ”țigări aruncate la întâmplare”. Și mai știau că, dacă Hersonul cade, următoarea mărgică ce se va desprinde din șirag va fi Crimeea. Știau de ceva vreme!

Într-adevăr, acum ceva vreme unitatea militară 6914 din Simferopol, Crimeea, a contactat o firmă locală de transport, cerându-i să asigure relocarea a 86 de tone de materiale în Krasnodar. Ulterior, ocupanții ruși s-au răzgândit, ceea ce l-a determinat pe transportatorul ucrainean să transmită Rezistenței documentele. Din care reiese că UM 6914 este de fapt Comandantura "Rosgvardiya" din Crimeea ocupată, cu sediul în Simferopol, Strada Subhi nr. 1, care își pregătește retragerea în Rusia, la Krasnodar.

Este deci posibil ca eliberarea Crimeii să se facă relativ repede: când Hersonul va cădea, statele majore rusești, care au deja bagajele făcute, se vor înghesui pe podul de peste strâmtoarea Kerci. Repede, înainte ca ucrainenii să-l demoleze cu rachetele GRIM-2. Sau poate că ucrainenii așteaptă ca podul să fie blocat de camioane militare rusești, pentru a-l da jos cu rachete? Această perspectivă va grăbi, fără îndoială, luarea unei decizii de către ocupanții care, și așa, par destul de nerăbdători s-o șteargă. Englezește. Ca la Nijmegen.

Exploatarea: În septembrie 1944, când s-a ”deșirat șiragul”, diviziile aeropurtate engleze și americane își pierduseră deja în mare parte din capacitatea de luptă. De altfel, nici nu a mai avut loc vreo operațiune aeropurtată aliată pe frontul european, în acel război. Știind că, în caz de urgență, Aliații nu mai au posibilitatea să trimită rapid mii de parașutiști în calea atacului german, Wehrmachtul a început planificarea Bătăliei din Ardeni: spargerea frontului la Bastogne și înaintarea spre portul Anvers. Cu speranța să-l cucerească. Doar manevra neașteptat de rapidă a Armatei a 3-a americane, comandată de generalul George Patton, a salvat situația.

Nu era de așteptat ca ucrainenii să piardă ocazia, la Herson. După ce agresorii au trimis dincolo de Nipru, ca întăriri, cele mai bune unități de care încă mai dispun, Armata ucraineană a declanșat o nouă ofensivă, la Harkov, încercând să exploateze strategic situația dificilă în care se află forțele agresoare. Și se pare că vor reuși: primele date evocau, la 8 septembrie, o pătrundere de 20 km în adâncimea apărării rusești.

Dacă lucrurile merg tot așa, s-ar putea ca multe să se rezolve înainte de sosirea Rasputiței. Și o asemenea evoluție nu va rămâne fără ecou politic: s-ar putea ca, în ianuarie, altă mână mai îngăduitoare – nu cea a domnului Putin – să stea pe robinetul de gaz...