Presa stalinistă.
De câţiva ani, asistăm la războiul dintre urmaşii foştilor proprietari ai caselor naţionalizate şi chiriaşii care, până acum, au locuit în aceste imobile. Pe de-o parte, cei dintâi solicită, absolut firesc, să-şi redobândească proprietăţile. De cealaltă parte, chiriaşii, care sunt ameninţaţi să fie scoşi în stradă, sunt disperaţi şi solicită ajutor din partea statului. Toată nebunia asta îşi are rădăcinile în 1948, când, pe 11 iunie, s-a declanşat „Naţionalizarea“.
„De la Predeal până la Pârâul Rece este o bucată bună de drum. (...) Cele şase vile unde îşi vor petrece vacanţa timp de 20 de zile 800 de ucenice din Ministerul Muncii au ferestrele deschise larg către munţii uriaşi şi acum îţi pare ciudat că nu zăreşti pe nimeni. (...) Cea mai arătoasă vilă de la Pârâul Rece aparţinea domnului Radu Mircea, fostul proprietar al restaurantului «Carul cu bere» din Bucureşti. (...) Camerele erau elegante, luminoase, cu parchet pe jos şi burghezimea nu se uita la «lista de preţuri», fiindcă portofelul era prea doldora şi le permitea să vadă frumuseţile naturii din orice cameră, oricât de luxoasă ar fi fost ea. Acum, carul cu bere şi afaceri al domnului Radu Mircea s-a răsturnat şi pârâul afacerilor din buzunarele sale largi a secat.
“ Deci, prin naţionalizare, Radu Mircea a fost deposedat de bunurile lui, de care acum se bucură clasa muncitoare. Bunăoară, în vila de la Pârâul Rece îşi petrec vacanţa nişte ucenice, fete din popor.
Ucenicii şi tablourile nesănătoase Nici celelalte staţiuni nu au scăpat de ochiul vigilent al partidului. Să vedem ce s-a întâmplat la Tuşnad. „...
În acest an vor veni 1.040 de ucenici. În cele 11 vile frumoase, toate aşezate la poalele munţilor, cu ferestrele larg deschise, se cunoaşte bine că mai sunt 5 zile «până vin flăcăii». (...) Vilele au fost curăţate şi proaspăt vopsite. Numai de terenul de sport nu s-au preocupat organizatorii. (...) Şi mai e ceva. Foştii patroni au lăsat în vilele lor câteva tablouri nepotrivite care n-au nici un rost să mai stea şi care nu sunt ridicate pe motiv că «au fost trecute în inventar». E bine însă să se înţeleagă că aceste tablouri nesănătoase care nu au nici în clin, nici în mânecă cu educaţia comunistă pe care trebuie să o primească ucenicii, trebuiesc scoase aşa cum au fost scoşi şi patronii, chit că sunt sau nu trecute în inventar.“ („Scânteia Tineretului“, miercuri 15 iunie 1949)
Mai mult ca sigur, după apariţia acestui articol s-au luat măsuri şi tablourile „nesănătoase“ şi-au găsit locul în casa vreunui şef din partid, suficient de bine pregătit din punct de vedere ideologic ca să nu fie receptiv la mesajul lor burghez. În ceea ce-i priveşte pe ucenici, după câţiva ani vilele în care îşi petreceau vacanţele „propagandistice“ au devenit reşedinţe de vară ale nomenclaturii.
Toma Nichita