Pe vremea când Bucureștiul se străduia să devină Micul Paris, încercând să copieze întru totul marea metropolă europeană, Strada Mântuleasa, aflată astăzi în plin centrul Capitalei, exista deja de cel puţin două sute de ani. La vremea aceea însă, era un cartier mărginaş al Bucureştilor, cu puţine case şi foarte multe maidane.
Numele străzii are şi el o istorie interesantă. Nu are niciun fel de legătură cu mântuirea, aşa cum ar putea să pară la prima vedere. În altă parte îşi are originile, nu în Biblie. Pe locurile acestea îşi avea în acele vremuri grădinile un boier pe nume Manta. Soţia acestuia se numea Stanca. Mahalagii însă îi spuneau după numele de familie al soţului. Adică, Mantuleasa. De la Mantuleasa, la Mântuleasa, nu a mai fost decât un singur pas. Iar în perioada interbelică, atunci când începuseră să se construiască edificiile care sunt astăzi, case arătoase de negustori bogaţi, edilii Capitalei i-au lăsat numele dat de vechii mahalagii: Mântuleasa. Etimologie parcă predestinată, pentru un loc plin de mistere.
Copii dispăruţi în altă dimensiune
Să ne reamintim foarte pe scurt nuvela „Pe strada Mântuleasa”. Un bătrân profesor pensionar de la şcoala de pe Strada Mântuleasa, pe nume Zaharia Fărâmă, se duce într-o după-amiază toridă să-şi viziteze unul dintre foştii alevi, ajuns acum maior la Securitate. Acţiunea este plasată de Eliade în anii ’50. În blocul în care locuiau ofiţerii de la Securitate, bătrânul profesor nu-l găseşte pe Vasile I. Borza, fostul său elev, dar este luat şi dus la anchetă de un coleg al acestuia, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui Fărâmă în clădire. La anchetă, bătrânul profesor începe să povestească despre lucuri incredibile. Indicând însă date precise şi nume de oameni.
Mai întâi vorbeşte despre dispariţia unui copil. Un grup de elevi de la şcoala din Strada Mântuleasa pornesc să caute o pivniţă inundată, unde unul dintre ei, pe nume Abdul, spune că se află o poartă de trecere spre o altă lume. Iar Iozi, fiul rabinului de pe Calea Moşilor, dispare fără urmă într-o pivniţă care, era de fapt era o poartă de trecere către o peşteră cu pereţi de diamant. S-a întâmplat în anul 1915.
De asemenea, alţi doi băieţi pornesc în căutarea semnelor care să-i ducă spre o poartă a timpului, aflată şi ea tot în Strada Mântuleasa. Lixandru, un copil excepţional, trage cu o săgeată care nu se mai opreşte niciodată din zborul ei şi caută şi el aceste portaluri de trecere prin pivniţele caselor de pe Strada Mântuleasa. Dispare şi el fără urmă în 1932.
Să fi fost, în toate aceste întâmplări fantastice, doar imaginaţia scriitorului? Există însă o localizare precisă în timp şi nume de oameni care, într-adevăr, au dispărut fără urmă.
Un asasinat neelucidat, care blochează drumul spre descifrarea misterelor.
Este evident că Mircea Eliade nu a vrut în nuvelele sale fantastice doar să descrie nişte întâmplări pur şi simplu. A transmis şi un mesaj, pe care însă, din păcate, se pare că nu-l vom mai afla niciodată.
Pe data de data de 22 aprilie 1986, chiar în ziua în care a murit, marele istoric al religiilor l-a chemat la el pentru o întâlnire de taină pe cel mai apropiat colaborator pe care îl avea la Universitatea din Chicago, acolo unde preda. Acesta nu era nimeni altul decât scriitorul Ioan Petru Culianu. Maestrul şi discipolul au rămas să discute între patru ochi, mai bine de o oră şi jumătate. Cei care l-au văzut pe Culianu ieşind după întâlnire, au afirmat că acesta era extrem de tulburat. Ce au discutat cei doi, nimeni nu a mai aflat niciodată.
După cinci ani de la acea întâlnire de taină, în ziua de 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu a fost asasinat în toaleta Universităţii din Chicago. Cineva îi trăsese trei gloanţe în cap trecându-şi mâna înarmată cu un pistol peste peretele desprăţitor al cabinelor, urcându-se cu picioarele pe scaunul veceului. Evident, era cineva care studiase foarte bine nu numai configuraţia locului, dar îl şi urmărise pe Culianu, care în fiecare zi, la acea oră de după prânz, mergea la toaletă.
De asemenea, faptul că nimeni nu a auzit împuşcăturile, dovedeşte că asasinul a folosit o armă cu amortizor. Încă o dovadă în plus a premeditării şi a faptului că nu a fost nicio confuzie făcută de criminal în privinţa ţintei. Ţinta sigur a fost Ioan Petru Culianu.
Cu toate eforturile poliţiei americane, cu toate investigaţiile inclusiv ale unor detectivi particulari, nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul. Au existat două ipoteze de lucru la vremea respectivă. Prima viza un concurent al lui Culianu la şefia catedrei, rămasă vacantă după dispariţia lui Mircea Eliade. Se presupunea că acel profesor tocmise un asasin care să-i lichideze adversarul. Varianta a fost cercetată serios, dar până la urmă nu s-a putut dovedi nimic. Pe cea de-a doua variantă, aceea că a existat cineva care a vrut să facă să dispară o dată cu victima învăţăturile pe care i le transmisese Mircea Eliade, ancheta a mers prea puţin. A fost bănuit un individ dubios, a cărui identitate nu a fost însă stabilită, care participase, nefiind însă student al universităţii, la ultimile cursuri ale lui Eliade şi părea că nu este deloc de acord cu acesta. După asasinarea lui Culianu, individul a dispărut. Crima a rămas cu autor necunoscut.
Din păcate, pe 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu lua cu el în mormânt, toate învăţăturile pe care le primise de la Mircea Eliade şi care îl tulburaseră atât de vizibil..
Este aproape sigur că maestrul i-a dezvăluit celui pe care îl lăsa urmaş al său, lucruri tainice, cunoscute numai de iniţiaţi. Unul dinte ele ar fi putut fi şi acela al „Porţilor timpului” situate sub Bucureşti, în zona Străzii Mântuleasa.
Casa de la numărul 33. „Casa sângelui negru”
Mircea Eliade localizează această poartă a timpului în pivniţa casei de la numărul 33.. Din păcate, nu se mai poate coborî în ea acum, pentru că este blocată. Dar aflăm de la cei care locuiesc în apropiere, o poveste ciudată.
Din când în când, cine intră pe poartă şi merge până la intrare, aude un susur care pare că nu vine de nicăieri. În unele dimineţi, în faţa porţii apar pe asfalt pete brun-roşcat, ce par a fi de sânge. În nopţile care preced aceste apariţii, din casă se aud vaiete. Cineva parcă cere ajutor. Nimic nu este întâmplător. În urmă cu mai bine de 150 de ani, în această casă a fost ucisă în chinuri groaznice o prostituată. Un fel de poveste a lui Jack Spintecătorul, în variantă dâmboviţeană. Femeia era poreclită Bocănitoarea. Oamenii care locuiesc pe stradă spun că vaietele care se aud acum sunt ale prostituatei care cere în continuare să fie pedepsit cel care a ucis-o.
De altfel, tot în casa de la numărul 33 a locuit şi Mircea Eliade care a şi fost elev timp de trei ani la şcoala de pe stradă. Dincolo de povestea prostituatei ucise şi a vaietului ei de a i se face dreptate, se spune că în unele nopţi, casa este bântuită şi de fantoma lui Eliade, venit poate prin „Poarta timpului” să-şi revadă locurile copilăriei.
După petele brune care apar uneori în faţa porţii, locuitorii cartierului au numit imobilul de la numărul 33, „Casa sângelui negru”. Iar noaptea, evită să treacă prin dreptul ei.
Povestea incredibilă a unui fost ofiţer de aviaţie
În Strada Mântuleasa avem parte şi de o poveste incredibilă, pe care ne-a spus-o unul dintre bătrânii care locuiesc aici. Pare neverosimilă. Dar omul este foarte credibil. Fost ofiţer de aviaţie. Ne-a rugat să nu-i dăm numele şi-i respectăm dorinţa: „Nu vreau să se spună despre mine că m-am tâmpit. Dar vă asigur că tot ceea ce vă spun, este adevărat, nu o halucinaţie.”
Iată povestea: „Eram tânăr. Abia intrasem din şcoala militară de aviaţie. La vremea aceea, aviaţia era arma de elită, iar noi, ofiţerii ei, eram ca nişte rarităţi cu care toată lumea voia să aibă de-a face. Vă dau un singur exemplu. Ionel Fernic. A fost aviator, de-al nostru. Atunci, când cu întâmplarea, veneam de la un chef straşnic şi mergeam încet spre casă pe strada Mântuleasa. Era spre dimineaţă. Deodată, în faţă mi-a apărut o femeie frumoasă, tânără, îmbrăcată foarte elegant. Nu am avut timp să mă mir ce caută o astfel de femeie la acea oră pe stradă. Atunci când a trecut pe lângă mine m-a luat fără o vorbă de mână şi m-a condus, gingaş, într-o casă din apropiere. Am intrat într-un salon tapiţat în roşu. Cu mătase cred. Am făcut amor nebun toată noaptea, câtă mai rămăsese din ea. A fost fantastic. A doua zi, am năvălit pe strada Mântuleasa, ca să o revăd, măcar şi numai pentru câteva clipe. Pe locul casei în care cu o noapte înainte făcusem dragoste, erau nişte ruine. Vecinii mi-au spus că prin anii 20, casa a fost făcută una cu pământul. Le-am descris femeia, convins că, poate, din cauza mahmurelii, nu mai recunoşteam eu locul şi putea sta prin altă casă din apropiere. Nu o cunoştea nimeni. Cu excepţia unui bătrân, care mi-a spus că descrierea mea semăna cu aceea a soţiei fostului proprietar al casei. Dar aceasta murise demult”.
Aşadar, încă o dată despre o poartă a timpului. Nici Mircea Eliade nu este departe în nuvelele sale fantastice de această întâmplare. Doar că ea nu a fost trăită de un erou de roman, ci de un om în carne şi oase, cu care am stat de vorbă. O poartă a timpului prin care, probabil, niciodată nu vom şti dacă ei, cei dispăruţi, vin să se întâlnească cu noi, sau noi, fără să ne dăm seama, trecem dincolo, la ei şi interacţionăm.
Secretul acesta l-au luat cu ei Mircea Eliade şi discipolul său, Ioan Petru Culianu.