În această Toamnă... Simfonică, maestrul Tudor Gheorghe debutează ca scriitor. „Olteanul universal” s-a apucat de scris şi toate povestile vor apărea îmbrăcate între coperţile volumului: „Vă dau un an din viaţa mea”.
Cum de s-a apucat Tudor Gheorghe de scris? „M-a inspirat un turneu pe care l-am făcut cu «Lecţia», cu care am bătut toate oraşele mici. La Babadag nu mai cântase nimeni de 20 de ani! M-au emoţionat lucrurile astea, aşa că le-am trecut într-un jurnal care se va intitula «Vă dau un an din viaţa mea». Frumos nume, nu?”, spune autorul.
Tudor Gheorghe va prevesti venirea „Toamnei Simfonice” în opt oraşe. În această călătorie muzicală, trubadurul va fi însoţit şi de volumul „Vă dau un an din viaţa mea”. Mai exact, prima carte semnată de Tudor Gheorghe va avea lansarea în fiecare oraş unde va veni „Toamna Simfonic”. Iată care va fi traseul turneului: pe 3 octombrie, la Teatrul Naţional – „Marin Sorescu” din Craiova, pe 7 octombrie - la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, pe 10 octombrie - la Opera Naţională din Iaşi, pe 13 octombrie – la Casa de Cultură a Sindicatelor din Suceava, pe 14 octombrie – la Casa de Cultură a Sindicatelor din Botoşani, pe 17 octombrie – la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj- Napoca, pe 26 octombrie – la Sala Palatului din Bucureşti şi pe 7 noiembrie – la Sala Filarmonicii din Timişoara.
Critica
Academicianul D.R. Popescu semnează prefaţa volumului „Vă dau un an din viaţa mea”: „Tudor Gheorghe nu-şi pierde firea, cântă spre bucuria românilor, şi merge mai departe, apărându-şi dreptul de a exista şi în această lume confiscată de către deţinătorii înţelepciunilor divine contemporane – francii şi politichia!... Tudor Gheorghe are o memorie de elefant! Nu ţine minte doar tainele folclorului nostru, nu, el ştie pe de rost aproape întreaga mare poezie românească!... Paradisul scriptic! Laudă aduce el, în cântece, efortului ţăranilor, de pe tot cuprinsul României, de a-şi găsi rostul, chiar dacă mai au îndoieli că-l vor dibui măcar... Tudor Gheorghe e frate cu oştenii lui Tudor, cu haiducii – şi chiar, desigur, cu toţi romanticii realişti ce cântau romanţe prin mahalalele Micului Paris! În istoria României lui Tudor Gheorghe cântecul nu a luat niciodată măcar o mică pauză – fie iarnă, fie vară, fie pace, fie răzbel!... Acum, în «Tudoriada», descopăr un scriitor talentat, Tudor Gheorghe, care povesteşte, în mai multe cuvinte, câte ceva despre drumurile parcurse prin ţară şi prin lume de magistrul cântecelor vrăjite, Tudor Gheorghe, înaintea cărora am spus şi eu un cuvânt foarte scurt”.
Amintiri, mărturisiri.
Iată și o povestioară, care datează din anul 1974: „Bătrâna «Skoda» a lui nea Culai n-a mai vrut. Cu vreo 6-7 kilometri înainte de Craiova, aproape de intrarea în Işalniţa, n-a mai vrut. Dăduse ea semne de oboseală de cum plecasem din Vânju Mare. Pe la jumătatea drumului s-a mai oprit preţ de vreo două ore să-şi tragă sufletul, nea Culai a mai încurajat-o, i-a mai strâns nişte şuruburi, i-a mai întins nişte curele, i-a mai curățat nu ştiu ce conducte-nfundate şi, după ce-a tuşit sec de câteva ori a pornit. Pe la Filiaşi s-a-necat puţin, dar nu s-a oprit, iar la intrarea în Işalniţa, gata. Blândul nea Culai a coborât neputincios de la volan și ne-a încurajat:
– Până la autobuzul care aduce muncitorii la Combinat sunt mai puțin de zece kilometri. Luaţi-o pe jos că «baba mea», a lovit gingaş cu piciorul în roata din față a autobuzului, nu mai poate... Brumărel, în dimineața asta era Brumar în toată regula. Se lăsase puțină ceaţă şi era destul de rece. O parte dintre noi au hotărât să rămână în maşină şi să moțăie în frig până ce teatrul va trimite pe cineva să-i recupereze. Câţiva, vreo opt, ne-am hotărât să plecăm pe jos făcând haz de necaz. Titi Gurgulescu şi Lucian Albanezu o susţineau pe Iozefina Stoia şi-i reproşau cu drăgălăşenie supraponderabilitatea. Iozefina răspundea cu umor: «În teatru e nevoie şi de astea mai grase, nu numai de uscături ca Geta şi Lenuş» (Geta era nevastă-mea, Lenuş soţia lui Gurgulescu).
Încet, încet, am ajuns în staţia ce lega Electroputere de Combinatul de la Işalniţa unde lucrau, pe-atunci, în jur de 20 000 de oameni. Muncitorii în grupuri mai mari sau mai mici, mai veseli sau mai îngânduraţi se îndreptau spre porile combinatului.
Pe Iozefina n-au mai ţinut-o picioarele, s-a aşezat pe bordura înaltă şi, la capătul puterilor şi nervilor, şi-a pus capul în palme şi a început să plângă cu suspine. - Eu de aici nu mă mai mişc! Tudore, spune-i lui Dorel să vină cu maşina să mă ia, că eu nu mai pot. Un bărbat care ne-a recunoscut strigă râzând unui prieten rămas mai în spate: «Nelule, uite bă, cum e viaţa! Noi la muncă şi artiştii vin de la distracţie». Altul, sigur pe ce spune, către cei din grupul lui: «Aia grasă e beată moartă. Nici nu se mai ţine pe picioare». Bietul de el, habar n-avea că «aia grasă» cu farmecul, cu harul ei actoricesc, cu umorul ei, cu spontaneitatea ei făcea de pe scena Teatrului Național mii de oameni să mai uite de amărăciunea acelor zile”.