Poetul Şerban Foarţă a adunat într-o carte „bucăţi feline“ din literatura lumii.
Printre staţiunile de lux ale literaturii, până acum accesibile doar rafinaţilor, se numără şi cea a odelor mârtăneşti, a poemelor pisicoidale, a fetişismului felin. Poetul şi pisicologul Şerban Foarţă, fin cunoscător al fenomenului, a strâns laolaltă o seamă de texte mâţofile cu semnă turi celebre, într-un foarte muzical „Mic tratat de pisicologie. Bucăţi feline în felii“.
O carte rafinată şi intimă ca o petrecere privată, în care Foarţă foarţizează - adică traduce, compune, compilează - scrieri felurite, de la poemele cu pisici ale lui J.W. Goethe, Charles Baudelaire sau T.S. Eliot, până la fragmente din teatrul lui Eugene Ionesco sau din proza lui Hippolyte Taine. Traducerea majorităţii poemelor sau fragmentelor de proză din „Mic tratat de pisicologie. Bucăţi feline în felii“, editată de Humanitas, aparţine autorului antologiei, cu câteva excepţii, la care şi-au dat concursul, ca traducători, Stanca Cionca, Valeria Sadoveanu, Lidia Bodea, Eta Boeriu, Denisa Comănescu, Ildikó Gábos-Foarţă.
Mâţe metafizice
Japonica lui Gellu Naum, motanul Turban al Ninei Cassian, pisica-femeie a lui Paul Verlaine, mâţa de la etajul 11 a lui Mihail Vakulovski, Siameza lui Şerban Foarţă, pisicâinele lui Mircea Ivănescu; Beppo, strămotanul alb al lui Jorge Luis Borges, pisicul filosof al lui Hippolyte Taine, care cunoaşte limbajul omenesc şi istoria universală, motanul mozartian Léonard, al lui Eric-Emmanuel Schmitt, Lilith, pisica neagră rătăcitoare a lui Stephane Mallarmé, Mungojerrie şi Rumpelteazer, cotoii circari ai lui T.S. Eliot - iată doar câteva dintre preastimabilele feline literare ce populează Tratatul. Deşi foarte diferite temperamental, ele împărtăşesc câteva trăsături fundamentale. În primul rând, par a se trage dintr-o străveche seminţie, eventual zeiască; de aici, orgoliul, melancolia, superioritatea afişate cu orice ocazie.
Prezenţa unei pisici trimite instantaneu la arhetip, e o fereastră deschisă către „dincolo“. Sau, anecdotic spus, în cuvintele lui Ira Lewis: „Deosebirea dintre un câine şi-o pisică? Cel dintâi cugetă într-ast fel: «Ei mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zei». A doua cugetă şi ea: «Ei mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zeu»“. Comparaţia caninopisicească este complet defavorabilă primilor - vezi Gellu Naum -, care par slugarnici şi lipsiţi de spirit.
Prietenă bună cu visul, cu umbra, cu oglinda şi cu femeile frumoase, pisica erotizează, demonizează sau îmblânzeşte spaţiul din jur, în funcţie de nevoi. Unii poeţi, printre care şi Goethe, inspiraţi de figura pisicii care doarme la sânul Profetului Mahomet, sunt gata să solicite intrarea pisicilor în Paradis.
Pisicologi celebri
Dintre pisicologii lumii, unii sunt recunoscuţi în această calitate, precum Charles Baudelaire, alţii sunt adevărate surprize, ca Victor Hugo, Jean Cocteau sau Pablo Neruda, care scrie o fabuloasă „Odă pisicii“, pentru felina „completă, orgolioasă, ultrafinisată din născare, umblând de una singură, ştiind ce vrea“.
Se mai remarcă epitafurile pisiceşti ale lui Joachim du Bellay, viziunea lui Oscar Wilde asupra pisicii ca „semifemeie, semifiară“, problema numelor pisiceşti „ad-dresată“, de T.S. Eliot, „Poemul cu pisică rea“, al lui Alan Brownjohn, definiţia „motaneităţii“ dată de Dario Bellezza.
Dintre pisicologii autohtoni se remarcă - evident, cu onor - Şerban Foarţă, cu „pfisica“ lui Schrödinger, o felină înjumătăţită cuantic, şi „Albă ca Zăpada & cei 7 pisici“. Mircea Ivănescu scrie un superpoem despre pisici atotştiutoare şi discrete, reale sau imaginate, alături de Emil Brumaru, care erotizează motăneşte atmosfera unui prânz în absenţa iubitului.
Denisa Comănescu îl introduce pe motanul negru Fernando Pessoa într-o scurtă proză „a neliniştirii“, de o melancolie tăioasă, iar Simona Popescu suspectează felina de virtuţi terapeutice, regenerante. Per total, „Micul tratat“ foarţizat cu meşteşug este un mare deliciu, pentru toţi amatorii de feline şi (sau) literatură. Preţ: 39 de lei