Sunt 43 de ani de când Dumnezeu îl observă pe mielușelul său, Antoni Gaudi, cum se chinuie să înalțe la Barcelona o imensă basilică semănând cu un imens arici de mare din piatră eșuat pe stâncile de pe țărm.
Ce calcule și-a făcut Cel de Sus când a trimis un tramvai să-l lovească pe sărmanul arhitect, pe 7 iunie 1926, în buricul Barcelonei? Îi va explica trei zile mai târziu, când Gaudi ajunge în Paradis.
Ca în fiecare zi, Gaudi plecase de la Sagrada Familia, unde își instalase biroul, către orele 17.30, pentru a merge la Biserica San Felipe Neri, unde îi plăcea să se roage. Este o mică promenadă de vreo trei kilometri pe care o face cu plăcere zilnic, în ciuda celor 74 de ani.
Cu barba albă și groasă, cu hainele ponosite, cu pălăria tocită, aduce mai degrabă cu un bătrânel sărman, fără un bănuț, decât a arhitect celebru. Dar au trecut timpurile tinereții, când era un dandy. Astăzi, singurul lucru care îl preocupă cu adevărat este marea sa operă și rugăciunea, rupt cu totul de bunurile materiale. Un pustnic într-un mare oraș.
Pierdut în gândurile sale, bătrânul străbate Gran Via de las Cortes Catalanes, când un tramvai - numărul 30 - apare brusc, îl lovește și își continuă drumul. Aruncat în spate, Gaudi se izbește de caldarâm și rămâne inconștient. Trecătorii se reped să-l ajute. Abia mai suflă, trebuie dus degrabă la spital. Un guard civil îl caută prin buzunare pentru a găsi un act de identitate. Nimic.
Guardul oprește un taxi, însă șoferul refuză să-l ducă pe Gaudi, când se descoperă că nu are nici un ban în buzunare. Cu siguranță, trebuie să fie vreun vagabond. Însă șoferul trebuie să se supună ordinelor guardului, și Gaudi este dus la Spitalul Santa Creu, unde, tot inconștient, este lăsat în salonul comun în care sunt îngrijiți săracii.
Evident, însă, că absența sa este observată și trezește neliniște. Colaboratorii lui îl caută. Abia a doua zi de dimineață este găsit la spital. Îl duc îndată într-o rezervă individuală, cei mai buni medici sunt mobilizați, însă este prea târziu. Rănile sale sunt prea grave.
Când Gaudi redevine conștient, prietenii îi propun să-l ducă la un spital mai reputat. Însă el refuză: „Locul meu este aici, printre săraci!” Moare pe 10 iunie, la ora 17. Ultimele sale cuvinte au fost: „Amen. Dios mio! Dios mio!”
A murit așa cum și-a dorit dintotdeauna: singur, necunoscut, însoțit doar dragostea lui Dumnezeu.
Întreaga Barcelona îi aduce omagiu pe 12 iunie, în timpul ultimului său drum către Sagrada Familia. În urma catafalcului său, cortegiul se întinde pe o lungime de un kilometru. Sicriul este coborât în cripta catedralei. Gaudi este singurul arhitect care are o capelă funerară de mărimea unei catedrale, în mijlocul unei metropole. Și ce catedrală!
Recomandările noastre
