Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Training pentru politicieni
Training pentru politicieni

Training pentru politicieni

Din cîte îmi dau seama, are oarecare susținere populară ideea de a supune pe cei care candidează la posturi politice importante unui examen psihiatric/psihologic prealabil.

 Mulți concetățeni cred că eșecul politicului de a administra mulțumitor țara în ultimii 20 de ani se originează în labilitățile sau chiar patologiile mentale ori sufletești ale celor care ajung la comandă. Eu aș insista, mai degrabă, pentru un mic training cultural. Experiența mea, cîtă e, îmi spune că politicienii români sînt cum sînt pentru că le lipsesc minima înzestrare culturală și apetitul cultural. Mai pe șleau, politicul a eșuat în România în ultimii 20 (sau poate chiar în ultimii 70 de ani), nu pentru că politicienii ar fi nebuni și nici măcar pentru că ar fi corupți, ci pentru că sînt aculturali. Nu-i interesează cultura și dacă, totuși, după ce devin senatori, miniștri sau, iată, primari, începe să-i încerce ambîțul artistic, cumpărînd tablouri, de pildă, e limpede că nu o fac din nevoi lăuntrice, ci din motive de ordin ”strategic” ori din lăcomie snoabă.

 Îmi imaginez că un training cultural minimal pentru aspiranții la politică ar consta, pur și simplu, în lecturi. Cîteva ore pe zi, voci plăcute și expresive să le citească unele fragmente anume alese pentru viitoarea lor ocupație. Să li se citească texte de orice gen despre vulnerabilitatea care vine camuflată în putere, despre singurătatea celor înconjurați de mulți experți și adulatori, despre capcanele vanității, despre ce va fi iluzie și ce va fi realitate cînd vor fi pe tron, despre mulți alții care au bătut drumul pe care o apucă ei acum cu mult înainta lor. Și, mai ales, să li se citească texte despre caracterul vremelnic al puterii și despre inevitabilitatea judecății la care ești supus după ce nu mai ai puterea, pentru ceea ce ai făcut cît timp aveai puterea.  În cazul pieselor de teatru, vizionările unor montări reușite ar fi, desigur, preferabile lecturii. ”Regele moare” de Eugene Ionesco ar fi în repertoriul obligatoriu. Orice rege trebuie să știe că sămînța sfîrșitului puterii sale este plantată încă din prima zi de domnie – ea germinează, crește, înflorește și rodește oricum. Orice domnie este o numărătoare inversă din prima ei secundă.

”Regele moare” se petrece la curtea unui rege anturat de prima și a doua lui soție, de doctorul său (care este și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog), de fata în casă (care este și infirmieră) și de un guard (care este și fochist). Urmărim dezintegrarea regatului, consecutiv cu procesul morții regelui. Regele are un nume oarecare, Berenger. Personajul cu numele Berenger mai apare în alte piese ale lui Ionesco (”Ucigaș fără simbrie”, ”Pietonul aerului”, ”Rinocerii”) și este echivalentul lui Charlot al lui Chaplin ori lui Zuckerman al lui Philip Roth, adică personajul de tip ”everyman” cu care autorul explorează lumea și care este, întotdeauna, o reflectare mai mult sau mai puțin rafinată a sinelui auctorial.

 Într-un interviu dat cam în vremea în care scria piesa, Ionesco mărturisea că este foarte impresionat de vorbele pe care aflase că Stalin le spusese lui DeGaulle: ”Pînă la urmă, orice am face, moartea învinge.” Piesa aceasta, de un realism surprinzător – ea devine din ce în ce mai realistă pe măsură ce elemente suprarealiste se adaugă în dialoguri -, este cel mai articulat răspuns pe care Ionesco l-a dat întrebării care îl obseda: ”de ce murim?”. Singurul răspuns omenește posibil la această întrebare este cum murim, adică un răspuns la o altă întrebare ce poate fi derivată din interogația fundamentală. Semn că nu avem, de fapt, răspunsul cel mare. Piesa este, pe cît de serioasă, pe atît de comică.

Etichetat peste tot drept inventatorul ”teatrului absurdului”, este de știut că, de fapt, lui Ionesco nu i-a plăcut niciodată să-și numească teatrul astfel; prefera ”teatrul deriziunii”. Cu acest amănunt în minte, piesa ”Regele moare” se citește cu imens folos.

Așa cum romanii puneau un sclav să soptească ”Memento mori!” generalului victorios, în timp ce era aclamat în triumf și adulat ca un semizeu după o victorie, aș pune și eu în fața ochilor oricărui puternic al zilei o reprezentație cu ”Regele moare”,  în chiar prima lui zi de putere.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: