Zilele trecute, o profesoară ne-a explicat în cadrul unui seminar că a scrie editoriale în care să critici generația tânără reprezintă o formă de discriminare, în privința căreia organele competente ale statului se pot autosesiza pentru a taxa acest act, care ar avea repercursiuni urâte asupra imaginii tinerilor.

În acest caz – am întrebat – ce se întâmplă cu libertatea de exprimare? Editorialele presupun expunerea propriei opinii.

Răspunsul nu s-a lăsat așteptat: libertatea de exprimare este un drept de care te poți bucura până în momentul în care afectezi imaginea celuilalt. Or, în cazul unei critici de tipul celei în cauză – a spus -, ar fi bine ca cei care afirmă că generațiile tinere sunt un eșec, să prezinte dovezi palpabile, cifre, procente.

“Cunoașteți-vă drepturile!”, ne-a mai spus, subliniind că dacă remarcăm un text de opinie în care suntem criticați pentru lipsa de cultură sau prostie, putem reclama autorul pe motiv de discriminare. Am rămas contrariată în fața unei astfel de idei, promovate nu de oricine, ci de către un cadru didactic. Recent, un alt profesor ne-a povestit la ore cât de “horny as f*ck” e cutare sau cutare.

Particularitatea acestor profesori se referă la cât de “cool” sunt ei pentru studenți și – de ce să nu recunoaștem? – sunt printre cei mai admirați. Noi le urmăm exemplul, crezând că alegem drumul cel bun. O zicere evidenția – în țara orbilor, chiorii sunt regi. “Un rang social de seamă, un nume ilustru, vreo slujbă influentă, un oarecare lustru de politețe, anumite maniere distente, ori prestigiul pe care-l impune averea constituie, pentru ei, un fel de paznici care nu îngăduie ca observațiile critice să pătrundă până în dedesubturile vieții lor”, a scris celebrul romancier Honoré de Balzac.

Numeroase astfel de persoane au devenit icoana a ceea ce suntem. Nichita Stănescu a spus: “Sfânt în om e sentimentul”. Ceea ce odinioară sensibiliza și emoționa, astăzi ne este indiferent. Suntem tineri, dar ne lipsește prospețimea sufletească, deplină, ce dăruie tuturor lucrurilor valoare. Trăim într-un abis de sentimente false, unde tot ce înseamnă pur s-a năruit. Sufletul nu se mai inițiază în misterele inimii. Cândva – mi s-a povestit – exista un farmec al iubirii; acum, sentimentul nu trezește niciun interes. E convenabil să treci drept banal din punct de vedere spiritual, nu există standarde. Intrigi mărunte, iubiri moarte fără a fi începute, zâmbete impasibile, dispreț fără motiv, priviri fără căldură, mult spirit irosit fără niciun rost.

Mă simt oarecum deziluzionată. Nu pot remarca pe fețele noastre, ale tinerilor, nicio urmă de remușcare. În înșiruirea frazelor fără importanță, noi căutăm distracțiile. Sentimentele cele mai autentice sunt șterse și uitate. Dintre intrigile vulgare, multe se încheie cu căsătorii și relații de tot soiul. Așa de rușinos este considerat, astăzi, sentimentul; individualitatea și autenticitatea au dispărut.

Acest rău este unul prezent și totodată viitor. Balzac a spus că aceasta ar fi adevărata durere deoarece nu lasă nicio părticică a vieții nevătămată. “Să zdruncine cugetul pentru totdeauna, să se întipărească, de neșters, pe buze și pe frunte, să zdrobească sau să strice resorturile plăcerii, punând în suflet o pricină de silă față de orice lucru de pe pământ. Mai mult încă, spre a fi imens, apare a strivi astfel și sufletul și trupul, răul acesta ar trebui să survină într-o clipă a vieții când și să sfarme o inimă plină de viață. Răul, atunci, va face o rană adâncă; suferința va fi atunci și ea mare, și nicio ființă n-ar putea scăpa dintr-o astfel de boală. (…) După asemenea criză solemnă, nu mai există mistere în viața socială”, scria romancierul. 

Mă întreb, uneori, ce cred vârstnicii despre noi. Evenimentele trecutului nu le-au lăsat, probabil, decât puține lacrimi. Socotesc însă, că îndură o profundă amărăciune. Suntem, într-adevăr, niște generații ce urmează o ucenicie care ne va usca inima.