Ceaușescu voia să se facă în fiecare oraș-reședință câte un muzeu, e să prezinte istoria județului de la cele mai vechi urme de viață omenească până la zi, care trebuia să aibă și o secție dedicată epocii sale.
La Botoșani nu prea erau spații corespunzătoare. Omul potrivit la locul potrivit avea să fie… un activist de partid.
Pe vremea aceea prim-secretar al Comitetului Județean la Botoșani era Petre Duminică, venit de prin Argeș, din dispoziția partidului.
Momentul în care a fost decisă soarta Muzeului Județean a fost consemnat de către directorul de atunci al instituției, Paul Şadurschi, în revista Forum cultural, în urmă cu aproape 20 de ani.
Duminică vrea să vadă clădirea propusă și să i se prezinte și planul de amenajare, ce urma să înceapă în fosta Cameră de comerţ şi industrie. Era vara anului 1975.
Prim-secretarul părea un om blajin, era zâmbitor şi, printre picături, făcea glume chiar. Când am terminat prezentarea, m-a întrebat în cât timp va putea deveni acest muzeu o realitate. I-am răspuns că, din punct de vedere tematic şi al pieselor de muzeu, în bună parte restaurate, suntem gata, dar ne lipsesc fondurile...”, își amintea Paul Şadurschi.
Surpriza
Iar aici avea să vină surpriza la care nimeni nu se aștepta, și probabil cel mai important moment din istoria Muzeului Județean.
Tovarășul Duminică, om cu viziune culturală, se pare, dar și cu statutul activistului care își permite să răstoarne planurile și să și le impună pe cele proprii, reușește ca din numai câteva cuvine să hotărască viitorul Muzeului.
„Important este să ai obiectele, fonduri îţi dăm noi…”, spune prim-secretarul, după care așază pe tortul culturii botoșănene cireașa de… Duminică: „Dar ce-ai zice dacă ţi-am da altă clădire?”
Paul Şadurschi își amintea, după decenii întregi, șocul pe care l-a trăit în fața lui Petre Duminică.
„Mi s-a întunecat în faţa ochilor. Mi-am închipuit că n-am fost destul de convingător în prezentare şi că nu mai primim clădirea. Am îngăimat că deja s-au făcut unele cheltuieli cu reparaţia clădirii şi acoperişului, cu proiectarea expoziţiei, cu releveul acestei construcţii, s-a plătit studiul pentru panotarea încăperilor şi proiectarea mobilierului”.
Înainte de a da glas tuturor temerilor care deja își făceau loc în mintea sa, Paul Şadurschi vrea, totuși, să afle ce clădire se oferă în schimb.
„Îţi dăm vechea Prefectură, ai ce pune în ea?”, a fost răspunsul lui Duminică.
Paul Şadurschi a înlemnit.
Mai ales că, știa bine, acolo, în vechea Prefectură de pe Unirii, se instalaseră de puțină vreme Comitetul municipal de partid şi Consiliul popular municipal Botoşani.
„Tocmai asta-l deranja. Cei de la municipiu dispuneau de un spaţiu mai arătos decât cei de la judeţ. Cum nu-mi închipuisem aşa ceva?
I-am răspuns că lipsa unui spaţiu cu adevărat adecvat şi îndestulător ne-a impus să ne limităm la prezentarea doar a istoriei vechi a României, oprindu-ne la formarea poporului român şi a limbii române, că mai avem materiale şi pentru evul mediu, partea de istorie modernă şi contemporană, că ne vom intensifica eforturile şi vom face în scurt timp noi achiziţii etc., etc.”, consemnează mai departe Paul Șadurschi.
Petre Duminică nu glumea deloc. Dimpotrivă. Treaba trebuie făcută repede, i-a atras atenția directorului de muzeu.
„Stă o clădire frumoasă la discreţia câtorva funcţionari, pentru care se întreţine şi se încălzeşte un spaţiu prea mare... Toate astea costă... Şi ei ce fac? Fac noi cheltuieli!
Au schimbat pardoseala înlocuind mozaicul cu marmură la parter, nu mai pot de bine, în timp ce la Comitetul judeţean spaţiul este restrâns, clădirea a fost prost construită, tâmplăria s-a curbat şi când bate vântul se produce curent... Este frig, iar când plouă, curge apa prin tavan! Vă mutaţi imediat şi faceţi acolo muzeul! Dar repede!”, a fost ultimul cuvânt al lui Duminică.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric