La vremea (una splendidă) în care gospodarul, silit de ocările gospodinei, bolborosește zeama de varză pentru a limpezi întru Crăciun ochiul sarmalei, ne-am avântat, trei descreierați, liberi de orice obligații de bun simț, spre tărâmul prea puțin cunoscut al Lotrului în sus, pe Valea Vladului, albie șuie ce ne-a purtat, în miezul pârguit al lui octombrie și-n crucea unei dimineți irespirabil de albastre, până-n măduva inimii încă nestinse a munților de pe aripa dreaptă a Oltului, cum cobori dinspre Hermannstadt spre Cozia. Hai, că v-am zăpăcit cu prima frază! Promit să respect, în continuare, stilul jurnalistic. Așa…

Ne-am avântat e avântat spus. În pâcla primelor ceasuri de toamnă, pe la șase, o mașină de teren ne-a hurducăit până la 1.600 metri altitudine, spre soarele nenăscut încă. „La Stâna de la Greci mă opresc, de-acolo înainte vă descurcați”, ne-a aruncat peste umărul tresăltat de neliniștile potecii călăuza. Nu înainte ca pe geamul mudar al gipului de ocazie să deslușim silueta delicată a unei ciute însoțite de puiul ei tremurând. „Uite-o, uite-le!”, am săgetat scurt, surd la indicațiile șoferului. Indicații precise, din moment ce peste nici cincisprezece minute motorul gros al mașinii de teren s-a învăluit în tăcerea din jur. „Apă găsiți la cincizeci de metri de aici, uite acolo”, a mai cârâit călăuza, sumețindu-și brațul gros. Și s-a dus.

Amprentele din izvoarele de sus

N-am găsit izvor viu „La Greci”, deh, nu mai picase viață din nori de două luni, dar nici că ne-am supărat. „Doi după apă, unul pregătește cafeaua!”, au sunat primele cuvinte în templul moale arcuit al Lotrului. Zis și făcut, aproape mecanic, în spiritul unei camaraderii la care tot împungem de douăzeci de ani. Pardon! Doar „zis”, că de făcut a fost mai greu. Toate albiile care prindeau susur din povârnișurile „Grecilor” – chiar, or fi zăbovit ăștia și p-aci sau doar veneau să negocieze brânza mocanilor? – erau vânturate, tulburate și înnegrite de fantomele mistreților care cu doar câteva ore înainte își amprentaseră în mâlul fin al tăriilor apelor râturile și urechile păroase. Mai bea apă dacă poți! Gălbuie, agitată, doldora de imperfecțiuni naturale. Am râvnit la apă bună mai jos, tot mai jos, spre pădurea care închidea, în vârtejul ei spornic, rănile pădurii de sub tălpile noastre, retezate, nimicite, neiubite. Sau poate iubite, dar doar pe bani. Nu insist, nu aici.

Așa am pierdut două ore. Când am suit înapoi cicatricile plămânilor noștri – da, și ai tăi! -, ne-am găsit prietenul silabisând uluit, cu ochii înfipți pe un perete șubred al Stânii Grecilor: „Bine a-ți venit! Rău a-ți nimerit!”. Adică, dincolo de miracolul cratimelor scrijelite în brad, se ghicea, cumva, miracolul ospitalității ciobănești, pentru ca apoi, amețiți bine de formula de politețe, să cădem pradă fatalității: „Rău a-ți nimerit!”. Păi, de ce, domne’, rău? De ce? „Om trăi și om vedea”, ne-am spus fiecare în gând, la zi afișând un rictus ironic triplu, ca să nu scriu tâmp. Am inspectat camerele goale ale stânei, una urâtă, e drept, dar n-am nimerit nimic rău. Nu încă.

Taberele culegătorilor au împânzit munții

Întreaga creastă a Munților Lotrului, care ating altitudinea maximă în vârful Șteflești (2224 m), este, fără nicio exagerare, o șosea pietruită pe care roțile automobilelor de teren și ale motocicletelor pe care vin călare turiștii în căutare de senzații tari (și nu numai) au lăsat urme de neșters. Nemarcați – singurul stâlp-indicator tronează pe vârful Negovanu Mare (2135 m alt.) -, puțin călcați de împătimiții plimbărilor cu rucsacul în spinare, Munții Lotrului sunt, de la vest la est și de la nord la sud, împărăția culegătorilor de afine.

Au ras tot

An de an, vară de vară, rudarii și nu numai ei suie la munte pentru a culege roadele delicate ale plaiurilor. Oamenii sunt bine organizați, dorm în tabere improvizate, adună sute de kilograme de afine pe care, după ce le coboară pe un jgheab îngust din lemn, pentru a le despărți de frunzulițele prinse în pieptenul special cu care le smulg de la sânul tufelor pipernicite, le vând sătenilor de pe Valea Oltului, a Lotrului sau a Sadului. Prețul? „Vara aceasta s-au vândut cu 15 lei kilogramul. Depinde cum îi prinzi pe țigani. Dacă au nevoie de bani și te interesează o cantitate mai mare, scad prețul. Dar e muncă, domne’, nu-i de joacă la afine!”, ne lămurește un localnic. La descinderea noastră pe culmile ierboase ale Lotrului, spre sfârșitul lunii octombrie, n-am mai găsit, în 45 km de creastă, două tufe cu afine. Totul fusese ras, boabă cu boabă, de culegătorii verii. În urma lor n-am mai găsit decât peturi și zdrențe atârnând, în bătaia vântului nefiresc de cald, de pe paturile supraetajate din lemn învelite în folie spălăcită și câteva vetre de foc.

Cum s-au înmulțit urșii

De remarcat că, dincolo de nenumăratele urme de mistreți și de ciute care marchează contactul dintre pădure și golul alpin, Munții Lotrului sunt doldora de dovezi care atestă prezența urșilor. „S-au înmulțit foarte mult dintr-un motiv simplu. Cei care organizează vânători aduc cetățeni străini cu dare de mână care vor să împuște de fiecare dată când ajung pe aici cel mai mare urs. Este și interesul gazdelor, pentru că un astfel de trofeu ajunge să valoreze până la 35.000 de euro. Dar de unde să mai omori urși mari, că de treizeci de ani se tot trage după masculii alfa, de au ajuns să se înmulțească toate prăpăditurile de urși. Masculul alfa are un rol foarte important în pădure, pentru că el elimină pe cale naturală adversarii mai slabi, menținând astfel un echilibru”, ne-a explicat un pădurar.

La 1 septembrie, ciobanii coboară cu oile de pe Munții Lotrului, lăsând culmile domoale în stăpânirea animalelor sălbatice, a vânătorilor sau a turiștilor amatori de locuri puțin umblate. Se poate campa fără probleme în stânele părăsite, un avantaj fiind și izvoarele aflate în preajmă

15 lei este prețul cu care s-au vândut anul acesta afinele în satele de la poalele Munților Lotrului

Te-ar putea interesa și: