Proiecţia filmului "Calul din Torino" a debusolat publicul clujean, dar lungmetrajul se numără printre cele mai bune care au putut fi urmărite la ediţia de anul acesta a festivalului.
De curând a avut loc la TIFF proiecţia lungmetrajului "Calul din Torino" (Ziua Maghiară), filmul "de adio" al cineastului Belá Tarr şi totodată câştigător al Ursului de argint la Berlinala din acest an. Regizorul şi-a reconfirmat reputaţia de minimalist radical; lungmetrajul său se întinde pe 155 de minute şi necesită o răbdare de cinefil hard core, de care nu a dat dovadă tot publicul de la Cluj – un număr consistent de spectatori a părăsit în grabă cinematograful "Florin Piersic".
Un film de inacţiune
Lungmetrajul lui Tarr are patru personaje (dacă pui la numărătoare şi calul), acţiunea filmului – dacă se poate numi aşa, căci amprenta cineastului este tocmai inacţiunea - se petrece într-o casă sărăcăcioasă şi împrejurimile ei, şi cu excepţia unui monolog filosofic care părea din alt film, poţi număra pe degete câte replici deţine pelicula. Ar putea fi caracterizată drept cronica a şase zile din viaţa la comun a unui tată (János Derzsi) şi a fiicei sale (Erika Bók), cu toate repetitivele ei activităţi cotidiene: înhămarea calului la o căruţă, fiertul cartofilor, adusul apei de la fântână.
Există un moment în care realismul virează în cu totul altă direcţie, iar "Calul din Torino" rămâne o mostră de cinema pur, care funcţionează în pofida reducerii la elementele de bază ale morfologiei filmului.
Motor! Pentru crimă
Co-producţia argentinian-ospaniolă din Competiţie a reprezentat o schimbare dramatică de ritm după Tarr, dar nu într-un sens bun. Debutul în lungmetraj al lui Miguel Cohan, "Fără cale de-ntors" spune în paralel povestea unui tată de familie, Fede (Leonardo Sbaraglia, cunoscut publicului român din "Intacto"), şi a unui student, Matías Fustiniano (Martin Slipak). Primul este condamnat pentru crima pe care a comis-o cel de-al doilea, iar situaţia scapă de sub control odată ce ia o decizie în privinţa consecinţelor pe care le va avea de îndurat studentul.
Structura narativă a filmului este vizibil importată de la Alejandro González Iñárritu: se bazează pe o serie de coincidenţe. Promiţător dacă te uiţi la el ca la un debut în lungmetraj şi dacă te raportezi la prestaţiile actorilor, dar, dacă e vorba să îl poziţionezi în peisaj, este pur şi simplu un alt film care te informează că viaţa e nedreaptă, tristă, complexă şi că are multe aspecte.