Primul român care a cucerit Everestul pregăteşte un nou proiect ambiţios - acela de a traversa integral cea mai mare insulă a lumii, Groenlanda.
EVZ: Care este următoarea expediţie? Ticu Lăcătuşu: Acum mă pregătesc pentru un alt proiect ambiţios, complicat din punct de vedere logistic şi financiar. Împreună cu Cornel Coman, dorim să traversăm integral cea mai mare insulă a lumii, Groenlanda. Aproape două luni pe schiuri, cu sănii trase de câini, pe un traseu mai la nord şi mai lung cu 100 de kilometri decât cel parcurs în premieră de marele explorator norvegian Nansen. În plus, vom urca vârful cel mai înalt din Groenlanda şi un altul în premieră mondială. Şi care este ultima expediţie? Cea mai recentă expediţie a fost în primăvara acestui an. Obiectiv: vârful Lhotse (Himalaya), un gigant de peste 8.500 metri, al 4-lea din lume, fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor. Din cei peste 500 de oameni veniţi să urce, doar doi au încercat acest lucru solo - eu şi un american. Am ajuns foarte aproape de ţintă, la circa 8.300 m, de unul singur, în condiţii extreme: ninsoare, frig şi vânt mult peste nivelul admisibil. O altă tentativă nu a mai fost posibilă, din cauză că, la începutul expediţiei, am fost blocaţi de armata nepaleză în tabăra de bază. „Pe Everest am stat 15-20 de minute, singur“ Cum vă alegeţi vârfurile pe care urmează să le escaladaţi? Sunt vârfuri care te atrag pentru altitudinea lor (gen Everest sau ceilalţi „optmiari“), iar altele pentru faima generată de dificultate, izolare sau frumuseţe. O atracţie specială o reprezintă piscurile încă virgine. Cum vă pregătiţi pentru o expediţie? Amploarea pregătirilor se face în funcţie de obiectivul ales, cu menţiunea că niciun munte nu trebuie subestimat. Marile expediţii sunt consumatoare de multă energie, timp şi bani. Cu circa o lună înaintea plecării, trebuie să pui totul la punct, să aduni echipamentele şi să rezolvi în timp util partea financiară rămasă neacoperită, acest ultim amănunt fiind cel mai stresant. Încărcătura emoţională a plecării este comparabilă doar cu cea a întoarcerii acasă. Atunci când cuceriţi un vârf, cât timp aveţi să vă savuraţi succesul? Ca orice punct culminant, şi momentul vârfului este prea scurt pentru a-l „petrece“ cu adevărat. Este o clipă de climax pe care o aştepţi, ţi-o imaginezi şi, dacă ajungi să o şi trăieşti, o percepi ca o răsplată, o încununare a unui efort special, de lungă durată. De cele mai multe ori, bucuria şi „savurarea“ victoriei vin mai târziu, mai ales când ajungi pe vârf obosit sau chiar aproape epuizat şi urmează o coborâre lungă, extenuantă sau chiar riscantă, pe vreme proastă. Pe Everest am stat 15-20 de minute, singur, fără oxigen suplimentar, întregul timp fiind dedicat fotografiilor, înainte ca aparatul să îngheţe. Care au fost încercările cele mai grele la care v-au supus munţii ? Vorbind de Himalaya şi de alte vârfuri notabile, nu cred că aş putea face un clasament fidel al celor mai grele încercări şi mă bucur că e aşa. Nicio escaladare a unui munte nu a fost un marş triumfal. Am depăşit pragul de 8.000 m pe cinci giganţi himalayeni (Everest, Lhotse, Dhaulagiri, Cho-Oyu şi Broad Peak), trecând prin numeroase momente-limită: avalanşe, căderi în crevase, căderi de pietre şi seracuri, furtuni, trăsnete, degerături, deshidratare, bivuacuri forţate în perete, corturi smulse de vânt sau îngropate în zăpadă, colegi accidentaţi sau dispăruţi pentru totdeauna, acţiuni de salvare la mare altitudine, chiar şi în aşa-numita „Zonă a morţii“, la peste 7.300 m. Ce simţiţi atunci când sunteţi obligat să abandonaţi escalada? Este una dintre cele mai dificile situaţii din alpinism, deoarece decizia luată într-un asemenea moment-cheie poate face demarcaţia între victorie şi eşec sau chiar între moarte şi viaţă. Uneori, condiţiile imposibile sunt atât de evidente, încât decizia de renunţare este mai uşor de luat, cum mi s-a întâmplat pe Lhotse. „Omul îşi poate descoperi puteri nebănuite“ Sunteţi primul român care a escaladat Everestul. Ce-aţi simţit acolo? A fost un moment unic, parcă s-a întâmplat ieri. Everestul este acum visul oricărui alpinist, dar în 1995 era extrem de greu pentru un alpinist român să-şi propună aşa ceva. Am simţit atunci, pe vârf, la cota 8.850 m, că am îndeplinit visul multor alpinişti de acasă, că era o victorie a alpinismului românesc şi a celor care m-au susţinut. Spuneaţi că, la un moment dat, organismul unui alpinist aproape că sfidează legile fizicii. Cum se explică? Cred în continuare că supraoameni nu există, deşi alpiniştii de altitudine, căţărătorii pe stâncă şi gheaţă par că ar sfida legile fizicii. În realitate, ei sunt oameni normali care au căutat, au descoperit şi şi-au cultivat anumite resurse interioare la un nivel de neimaginat pentru cei care privesc din exterior. Pe de altă parte, în situaţii extreme, omul, alpinist sau nu, îşi poate descoperi puteri nebănuite, apropiate de limita sa. Câte vârfuri virgine aţi cucerit? Trei, toate în Himalaya, toate de peste 6.000 m. Două dintre ele au fost urcate împreună cu Joe Indianul (Ioan Torok), un foarte bun alpinist din Cluj, în 2004. Sunt foarte izolate, undeva în estul Nepalului, aproape de graniţele cu China şi India. Pe unul l-am botezat Rifil Peak, în onoarea firmei care m-a susţinut. Al treilea vârf virgin, de peste 6.400 m, a fost atins în octombrie 2006, tot în Nepal, împreună cu doi alpinişti germani. L-am botezat Peak Europa, pentru a marca integrarea în UE. „Alpiniştii sunt tot oameni“
Este loc de orgolii între alpinişti?
Alpiniştii sunt tot oameni, aşa că este loc de orice. Orgoliile interiorizate, decente, pot avea un efect pozitiv printr-o dorinţă continuă de autodepăş ire. Practic, este un orgoliu în relaţie cu propria persoană şi nu raportat la colegii de breaslă. Detestabil este însă orgoliul agresiv, amestecat cu invidie, ipocrizie, exagerarea şi comercializarea propriilor realizări şi minimalizarea sau chiar denigrarea celorlalţi.
Care sunt regulile sfinte ale alpinistului?
Respectul faţă de natură şi faţă de ceilalţi alpinişti, sinceritatea şi onestitatea prezentării propriilor realizări, capacitatea de a renunţa oricând la propriul obiectiv pentru a acorda ajutor altor alpinişti aflaţi în dificultate.
„Am nevoie, din când în când, de câte o aventură“ EVZ: S-a întâmplat ca soţia să vă sugereze să vă expuneţi mai puţin pericolelor? Se mai întâmplă şi asta, e normal. Avem doi copii care au nevoie de noi şi noi de ei. Este firesc să mă expun mai puţin, dar nu prin renunţare, ci prin prudenţă şi experienţă. Mai am încă multe planuri, dar, dincolo de ele, am nevoie, din când în când, de câte o aventură. La înălţime. Câte luni pe an lipsiţi de acasă, plecat fiind în expediţii? În acest an am fost două luni în munţi, în Himalaya şi în Alpii Elveţiei, aproape de „norma“ din anii ’90. Între 1992 şi 1999 am fost numai în Himalaya de opt ori. În anii 2000 am ieşit însă mai puţin: Antarctica, Insula Noua Guinee, de patru ori în Himalaya şi de mai multe ori în Alpi.
Fiica dv. cea mare manifestă interes pentru alpinism? Carina a participat cu interes la o şcoală de alpinism, cu doi ani în urmă. A învăţat deja să schieze şi îi place să se joace pe stânci când mergem în Cheile Bicazului. Iarna trecută a urcat şi Ceahlăul şi acum, la opt ani, merge la un cerc de ecoturism. Este atrasă de natură. Petra (mezina familiei, născută astă-primăvară - n.r.) a fost cu noi în Ceahlău la nici două luni şi apoi în Alpi, la peste 2.000 de metri. Care este cea mai arzătoare dorinţă a dv. în acest moment? Sunt mai multe care ard: să reuşim să plecăm în Groenlanda chiar şi pe fondul crizei financiare, să pun bazele unui centru de pregătire montană puternic, să înfiinţez un muzeu alpin. CV Ceahlăul, muntele de suflet al alpinistului > Constantin Lăcătuşu s-a născut pe 21 februarie 1961 la Piatra-Neamţ. Este absolvent al Facultăţii de Geologie din Bucureşti, promoţia 1986. > Pe 17 mai 1995 devenea primul român care cucerea Everestul. Din echipa internaţională condusă de Russell Brice, doar Lăcătuşu a atins vârful. > Alpinistul a simţit chemarea muntelui încă din clasele primare, când evada în pădurile şi munţii din jurul oraşului natal. Au urmat Bucegii, Apusenii, Ceahlăul, Cheile Bicazului, pe care urca împreună cu tatăl său sau cu prietenii. > În clasele VI-VIII obişnuia să meargă în fiecare vară în câte o expediţie de două săptămâni prin ţară. În liceu, muntele de suflet a devenit Ceahlăul. > Ticu Lăcătuşu este cel mai titrat alpinist român. După ce a cucerit, în 1993, cel mai înalt vârf din Europa, Elbrus (5.642 m), acesta începe să creioneze un plan ambiţios: acela de a urca pe acoperişurile celor şapte continente. 1995 - Kilimanjaro, Africa, 1996 - Aconcagua, America de Sud, 1997 - Denali, America de Nord, 2000 - Carsetensz Pyramid, Australia-Oceania, 2001 - Mount Vinson, Antarctica. Doar 75 de alpinişti ai lumii au reuşit această performanţă. > Este însurat cu realizatoarea şi prezentatoarea TV Irina Păcurariu. Au împreună două fete - Ana Carina şi Iris Petra.
Citiţi şi: FLORIAN BICHIR: La mulţi ani, România! Români de care suntem mândri Antonio, rom-detectivul din Grajduri Meryl Streep, cucerită de fotografiile unei românce România-i peste tot