La două decenii de la masacrul din Piaţa Tiananmen, liderii chinezi îngroapă istoria în uitare. Studenţii care au sfidat tancurile au murit, au fugit ori s-au pierdut în anonimatul comunist.

Wang Dan este - urmează un cuvânt strălucitor şi insuficient - un erou. Acum douăzeci de ani a fost în prima linie a mişcării prodemocratice din Piaţa Tiananmen. „Mă simt mândru de fiecare dată când mă gândesc”, obişnuieşte să spună când îl caută jurnaliştii occidentali pentru interviuri. Aşa a spus şi acum câteva zile pentru France Presse (AFP). Se ştie: „a fi mândru”, fără voie de la Partidul Unic, mai mult, chiar împotriva Partidului Unic, costă. Comuniştii chinezi l-au uitat şapte ani în puşcărie, apoi în 1998 l-au invitat, destul de brutal şi previzibil, în exil. Acum trăieşte în Statele Unite şi este doctor în istorie la Harvard.

În China, istoria a fost mai puţin norocoasă. „Evenimentele” din iunie 1989 au un destin postum tragic: când nu sunt pur şi simplu ignorate, sunt rescrise în sensul dorit de Partid. „Mişcări contrarevoluţionare”, aceasta este eticheta oficială. Sub ea stau, la un loc, dramele şi curajul unor tineri care acum douăzeci de ani, când ei aveau douăzeci-douăzeci şi ceva de ani, au vrut să schimbe lumea. Există doar cenzură

Suntem pe 15 aprilie 1989, când o veste tragică şi contagioasă loveşte China: Hu Yaobang, lider reformist al Partidului Unic, a murit. Chinezii se strâng în Piaţa Tiananmen, se înfurie şi plâng. Pe 27 aprilie, Wang Dan ţine un discurs mobilizator, explicit şi fatal: „Vom lua din mâinile acestei găşti de oameni vechi puterile democraţiei şi libertăţii, pe care ni le-au răpit!”. Pe 3 iunie, Piaţa Tiananmen, cea mai mare din lume, inuman de mare, este invadată de tancuri. Armata era cu ei.

„Am pierdut mult, dar am şi câştigat mult”, crede astăzi Wang Dan. Mişcarea studenţilor care au îndrăznit să plângă şi să se înfurie în Piaţă, să urle în chineză „libertate!” şi să creadă în valorile democratice, n-a fost degeaba. Tinerii Chinei de astăzi seamănă bine cu tinerii din orice ţară prosperă din lume. Poartă căşti în urechi şi sunt neatenţi la lecţiile de istorie.

Reporterii AFP au scris ieri ce a scris şi „Evenimentul zilei” în august 2008, în corespondenţele de la Jocurile Olimpice din Beijing. Despre „Tiananmen” nu se vorbeşte în China. Studenţii de azi îi ignoră pe cei de ieri. „E o treabă care ţine de politică”. Aşa au învăţat la şcoală. Iar de politică se ocupă Partidul Unic. Pe internet e inutil să cauţi „Tiananmen, iunie 1989”. Pentru o asemenea căutare nu există răspuns. Există doar cenzură. Cel mai frumos dans

Jeff Widener este un fotoreporter foarte norocos. Într-o dimineaţă de iunie, un bărbat slab a ieşit din rând şi a dansat cu tancurile. Purta pantaloni negri, cămaşă albă şi avea plase urâte în mâini. Jeff l-a văzut, l-a filmat şi lumea a înţeles. Imaginea lui a circulat şi a făcut minuni. A ajuns un simbol al revoltelor de departe, din Răsăritul Europei, dincolo de Cortina de Fier. Nimeni n-a aflat niciodată ce s-a mai întâmplat cu acest chinez anonim. Miracolul a rămas pentru totdeauna ca o mărturie că binele poate şi învinge: într-o dimineaţă de iunie, o colosală coloană zgomotoasă de tancuri a tăcut doar pentru că un anonim a avut curaj.

SEMNIFICAŢII   4 iunie, o zi istorică pentru omenire   Iunie 1989 nu este doar luna revoltelor de la Tiananmen. 4 iunie 1989 este şi data primelor alegeri semi-libere din întreg blocul comunist, în Polonia, dar şi ziua în care Ali Khamenei a devenit liderul suprem al regimului teocratic iranian. Politologul Vladimir Tismăneanu e convins că această dată specială a „înglobat într-un ansamblu ameţitor de semnificaţii cu care o conectăm, deopotrivă finalul despotismului bolşevic în Europa, reacţia revanşardă a birocraţiei comuniste post-maoiste din China şi persistenţa aspiraţiilor fundamentaliste în Iran”. Concluzia? „O lume fără 4 iunie ar fi fost una sărăcită, întunecată, sumbră. După cum una fără represaliile sângeroase din Piaţa Tiananmen ar fi putut însemna tranziţia Chinei către un postcomunism civic-democratic”. (Vlad Stoicescu)

EPILOG

Personajele lui iunie ’89

Pentru că această poveste este adevărată, are un epilog care spune ce s-a întâmplat cu personajele ei principale, studenţi, politicieni, intelectuali, artişti. Toţi au bruscat istoria, schimbând- o. Chai Ling e o femeie scundă şi puternică. Despre ea se spune că a fost „comandantul general al cartierului general din Piaţa Tiananmen”. Trăieşte în Statele Unite ale Americii şi are afaceri pe internet. Deng Xiaoping, „Patriahul Noii Chine”, este cel care a dictat să se tragă în Piaţă. Odată ordinea restabilită, Deng s-a ocupat serios de reforme economice. „Noua Chină”, mai prosperă şi mai liberă, născută din sânge şi crime, îi este recunoscătoare. Zhao Ziyang, reformistul care s-a opus intervenţiei armatei, a dispărut din viaţa Partidului şi a murit în 2005. Fang Lizhi a fost intelectualul care a inspirat studenţii. Un savant faimos exclus de comunişti din viaţa publică în 1987. În 1991, a obţinut azilul politic în SUA. Pentru că libertatea trebuia şi cântată, i-a revenit lui Cui Jian, „părintele rockului” din China, această onoare. Un refren abrupt al acestui rebel nevindecat a devenit repede şi definitiv imnul mişcării prodemocratice.