"E un paradox al democraţiei", scria recent istoricul Jill Lepore, "acela că modalitatea cea mai bună de a apăra democraţia este s-o ataci, să ceri şi mai multă prin critică, protest şi dizidenţă". Dacă ea are dreptate, atunci deceniile de după războiul rece, când triumful democraţiei părea indiscutabil, au lăsat-o alarmant de vulnerabilă.
În 1989, când vicepreşedintele Dan Quayle a făcut declaraţia absurdă: "Eu cred că ne aflăm într-o tendinţă ireversibilă spre mai multă libertate şi democraţie, dar asta s-ar putea schimba", noi cu toţii i-am savurat conştiincios gafa. Dar se dovedeşte că el avea dreptate. Ceva ce părea cândva predestinat ne-a scăpat în mod straniu printre degete. Şi nu e vorba doar că democraţia şi capitalismul sunt date peste cap la nivel mondial, dar idealizarea non-critică a democraţiei şi capitalismului după 1989 este cel puţin parţial responsabilă pentru actualele noastre necazuri.
La terminarea Războiului Rece capitalismul democratic a devenit brusc sinonim cu modernitatea. A fi modern însemna să adopţi valori, atitudini şi instituţii occidentale. Imitarea Vestului era considerată aproape universal a fi cea mai rapidă rută către libertate şi prosperitate. Marea divizare a lumii nu mai era între "Lumea liberă" şi comunismul sovietic, ci între democraţiile occidentale exemplare şi cei care se căzneau să le imite în Est şi Sud. Supoziţia tacită era, la acea vreme, că Estul va trece printr-o "tranziţie" radicală, iar Vestul va rămâne îngheţat criogenic, cu laurii victoriei pe tâmple. O vreme în care juriştii constituţionali ai Americii aveau prea puţin timp să mediteze critic la propria lor democraţie, atât de ocupaţi fiind să scrie constituţii pentru noile democraţii ale Estului.
În anii '90 scena geopolitică părea pregătită pentru un spectacol nu prea diferit de "Pygmalion"-ul lui George Bernard Shaw, o piesă optimistă şi didactică în care un profesor de fonetică ("Occidentul") reuşeşte în scurt timp să înveţe o florăreasă sărmană ("Restul") să vorbească precum regina şi să se simtă în largul ei într-o societate selectă ("să devină o democraţie liberală").
Însă schimbarea radicală nu a ieşit conform aşteptărilor. A fost ca şi cum, în loc să asiste la "Pygmalion", lumea s-a procopsit cu o adaptarea dramaturgică după "Frankenstein" de Mary Shelley, o poveste de groază despre un om care s-a decis să se joace de-a Dumnezeu asamblând o creatură umanoidă din părţi de corp uman şi i-a căzut victimă propriului său experiment nechibzuit de auto-duplicare. Încrederea de la cumpăna secolelor în răspândirea globală a liberalismului a fost spulberată două decenii mai târziu de o reacţie adversă globală împotriva lui.
Recomandările noastre
