Cui nu i s-a intamplat sa fie oprit de vreun prieten sau vreo prietena pentru a i se spune  un banc sau o gluma buna? De multe ori aceste glume ne fac sa radem; alteori insa nici macar nu zambim, decat, poate, pentru a face placere celui sau celei care ne-a povestit cu atata entuziasm minunatul banc. De ce se imtampla una ca asta? Care sunt procesele ce au loc in creierul nostru atunci cand radem cu pofta la auzul unui banc cu Bula de exemplu? La ora actuala aceste procese nu sunt pe deplin cunoscute, in ciuda eforturilor efectuate de neurologi, sociologi, psihologi sau lignvisti.

In acest context propunerea originala facuta de catre doua cercetatoare de a aplica mecanisme imprumutate din mecanica cuantica pentru a explica umorismul este extrem de interesanta. Liane Gabora, psiholoaga de la University of British Columbia si Kirsty Kitto, matematiciana la Queensland University of Technology au avut aceasta idee indrazneata pe care au publicat-o recent intr-un articol in revista Frontier in Physics.

Cele doua cercetatoare au masurat gradul de „comicitate” a 35 de glume in diverse versiuni (acestea se pot consulta pe siteul http://journal.frontiersin.org/file/downloadfile/228575_supplementary-materials_datasheets_1_pdf/octet-stream/Data%20Sheet%201.pdf/1/228575 ). Ceea ce au facut a fost sa prezinte aceste glume la 85 de persoane si sa evalueze pentru fiecare versiune in parte cat de amuzante erau in cazul fiecarui participant la test. Cum era de asteptat anumite versiuni nu faceau sa rada pe imeni, iar altele erau considerate deosebit de amuzante

In mare parte glumele care starneau cele mai multe zambete erau cele care contineau cuvinte cu dublu inteles. Daca din contextul initial se putea deduce un anumit inteles, in final gluma era considerata ca fiind reusita daca intelesul era complet diferit fata de cel la care participantii se gandeau la inceput.

Tocmai acest fapt, existenta mai multor posibile intelesuri ale cuvintelor, le-a facut pe cercetatoare sa se gandeasca la mecanica cuantica. Aceasta teorie descrie comportamentul particulelor elementare, precum electronii, dar si al atomilor sau al moleculelor, fiind, alaturi de teoria relativitatii, la baza fizicii moderne. In lumea cuantica au loc o serie de procese cu care in lumea macroscoica nu suntem obisnuiti. Astfel, electronul se poate situa in acelasi timp in mai multe locuri. Acest fapt se numeste „principiul de suprapunere a starilor cuantice” si este descris si de faimosul paradox numit „pisica lui Schrödinger”.  Pana cand o particula nu este masurata aceasta se afla intr-o suprapunere a tuturor starilr permise. Doar in momentul masuratorii starea particulei „colapseaza” intr-una dintre posibilele stari si noi vedem, de exemplu, electronul intr-o pozitie bine definita.

Cele doua cercetatoare au imaginat un model pentru a explica umorismul care are la baza suprapunerea de intelesuri ale cuvintelor care pot avea mai multe semnificatii. O gluma ne face sa rade atunci cand „colapsul” intelesului este diferit fata de cel pe care ni-l imaginam la inceput. Acest model explica si de ce glumele nu functioneaza cu oricine, intrucat pentru a starni rasul persoana care le asculta trebuie sa aiba, pe de o parte, cunostinte legate de semnificatia cuvintelor, pe de alta sa fie intr-o stare mentala care sa ii permita accesul la aceste semnificatii.

Modelarea umorismului cu ajutorul mecanicii cuantice este desigur originala. In timp ce cercetatorii din domeniul fizicii incearca sa inteleaga mai bine cum se petrece colapsul functiei de unda, matematica ce sta la baza acestui proces poate fi aplicata cu succes in alte domenii, precum cel tocmai descris.

 

 

 

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro