În doar şase ani, Théatre de l'Orme, creat de regizorul Laurenţiu Azimioară, a devenit unul dintre cele mai frumoase din Paris. Pe această scenă, Rona Hartner o joacă pe Maria Tănase
Într-un cartier burghez din arondismentul 19, în fostele băi publice ale Jandarmeriei din estul Parisului, regizorul român Laurenţiu Azimioară (73 de ani) a creat un întreg univers teatral: Théatre de l’Orme, unicul înfiinţat de un român la Paris, în 2002, a ajuns în şase ani şi unul dintre cele mai căutate.
Revista de cultură „Télérama” l-a catalogat drept unul dintre cele mai frumoase teatre din Paris, iar una dintre piesele puse în scenă de el, „Savannah Bay”, de Marguerite Duras, a fost remarcată anul acesta la Festivalul de la Avignon. În ţară, istoria teatrului românesc îi datorează enorm: ca regizor, Laurenţiu Azimioară a creat spectacole cu Amza Pellea, Octavian Cotescu, Gheorghe Cozorici, Leopoldina Bălănuţă, Rodica Tapalagă, Tatiana Iekel, Olga Tudorache; ca profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, i-a avut studenţi pe Adriana Trandafir, Răzvan Vasilescu, Claudiu Bleonţ, Magda Catone şi mulţi alţii. În 1981, Laurenţiu Azimioară şi soţia sa, actriţa şi dramaturgul Ada d’Albon, au devenit, în ochii autorităţilor române, nişte „apatrizi”. Hotărâţi să se stabilească definitiv în Franţa, celor doi nu li s-a permis să-şi ia din propria ţară decât periuţa de dinţi.
Pe strada lui Jacques Brel
E greu de ghicit că în spatele grilajului care dă în curtea interioară a unei rezidenţe din arondismentul 19 al Parisului viaţa intensă se petrece nu deasupra, în apartamentele blocului, ci în subsolul său, făcut să reziste la emoţii puternice şi, seară de seară, la ropote de aplauze. Laurenţiu Azimioară a cumpărat acest spaţiu cu mai bine de zece ani în urmă, cu gândul de a-şi îndeplini un vis: acela de a-şi înfiinţa propriul teatru.
Locul ales e fabulos prin istoria sa: „Prin anii ’40-’50 spaţiul a fost luat de cinematografia franceză şi se spune că Jean Gabin a turnat un film aici”, povesteşte regizorul. După aceea a devenit „boite de nuit”, club de noapte. Cartierul, unul dintre cele mai burgheze, e plin de vile şi grădini. Într-un colţ al străzii de l’Orme a locuit Jacques Brel. Edith Piaf a trăit şi ea în apropiere, la a treia stradă. Laurenţiu Azimioară a transformat spaţiul cu totul: a scos apa care ajungea până mai sus de gleznă şi a aşteptat şase ani avizul francezilor pentru a-i putea modifica structura. A descoperit din tencuială piatra veche a fostelor băi publice şi a păstrat în ziduri arcul ogivelor originale. „Eu am fost fascinat de o boltă de sticlă pe care am păstrat-o, e ascunsă deasupra scenei. Am lucrat cu o restauratoare de la Muzeul Louvre”.
Interior cu afişe vechi
A creat noi volume, le-a despărţit cu perdele grele de pluş roşu, le-a luminat misterios cu spoturi tamisate sau agresive: fostul labirint inutil, cu ziduri impregnate de istoria oraşului Paris, a devenit un spaţiu magic care respiră româneşte. Cabina actorilor şi zidurile micului bar sunt tapiţate cu afişe originale româneşti ale unor spectacole regizate de Laurenţiu Azimioară în România. „Am deschis Teatrul Naţional cu Medeea în ’74, cu Irina Răchiţeanu”, îşi aminteşte regizorul.
„Am lucrat cu Amza Pellea, Cotescu, Bălănuţă, Cozorici, o generaţie întreagă. Rodica Tapalagă a jucat doi ani în „Unchiul Vania” de Cehov, pe care l-am pus în scenă la Teatrul Mic în 1978. Despre un alt spectacol, se scria prin ziare că e un monument al teatrului românesc: aşa cum vă duceţi la Paris să vedeţi Turnul Eiffel, mergeţi şi o vedeţi pe Olga Tudorache în «Premiera» de Cromwell în regia lui Laurenţiu Azimioară, se spunea în epocă”.
„J’aDORE” Maria Tănase
De curând, Laurenţiu Azimioară i-a sedus pe francezi cu un spectacol inspirat din repertoriul Mariei Tănase, susţinut integral de actriţa Rona Hartner. În „J’aDORE” Rona Hartner dansează, interpretează şi cântă în limba română, acompaniată de lăutari ţigani de origine română. „Actriţa Rona Hartner e o fată genială, explică regizorul. A cântat numai în româneşte în faţa publicului francez şi american. Prin felul în care a interpretat-o pe Maria Tănase, limba, talentul ei, totul era emoţie. Am întrebat publicul: «V-ar interesa să facem o traducere?» Nici vorbă... În spectacol am încercat ca limba română să fie expresivă prin muzicalitate şi nu prin sensul verbal”, explică regizorul.
În stagiunea 2008-2009, Laurenţiu Azimioară reia două spectacole de succes: primul este „Savanah Bay” de Marguerite Duras, prezentat şi la Festivalul de Teatru de la Avignon, în interpretarea a două actriţe de origine română, Ada d’Albon şi Liana Fulga. Al doilea spectacol, „Ose!”, este inspirat din universul comic al lui Bourvil, cu aceeaşi Liana Fulga şi chitarista Ingrid Mourier.
După spectacolul cu Rona Hartner, Laurenţiu Azimioară îşi doreşte să deschidă şi mai mult repertoriul către dramaturgia românească: „Aş vrea foarte mult ca prin teatrul meu lumea să se apropie de cultura română. Am fost destul de aproape de dramaturgul Teodor Mazilu. Fata lui, Ioana Mazilu, care trăieşte la Paris, mi-a dat să citesc nişte texte. Le vom traduce şi vom face două piese. Soţia mea, Ada d’Albon, pune acum în scenă „Lecţia” de Eugen Ionescu, o variantă demenţială, şi „Delir în doi”. România e prezentă în ceea ce facem chiar şi după 30 de ani”
Scenă şi şcoală de actorie
Fostul profesor de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (unde a predat între 1964 şi 1981) a creat la Paris, în 1983, şcoala „Arts et Métiers du spectacle”, iar din 2002 cursurile continuă la Théatre de l’Orme: „E un laborator de creaţie şi un atelier descoperitor de talente. Asta mă ţine, la 73 de ani, într-o permanentă euforie juvenilă”. La Théatre de l’Orme funcţionează două ateliere: unul condus de Ada d’Albon, bazat pe teatru clasic, dar şi pe autori contemporani, precum Sarah Kane. Al doilea e coordonat de Azimioară, cu urechea ciulită la calitatea vocilor.
„M-a inspirat şi determinat Rona Hartner”, precizează regizorul. „Am deschis un atelier asupra vocii umane: respiraţie, culoare de voce, timbru”. Una dintre „studente” a fost celebra Camille, actriţă şi cantautoare franceză cu un timbru special şi un univers muzical inedit. „Camille e la ora actuală una dintre vocile cele mai fantastice ale Franţei. S-a format cu noi şi numeşte teatrul de l’Orme „catedrala mea”.
A iniţiat Festival de l’été
La nedumerirea dacă oricine poate deveni actor, Laurenţiu Azimioară răspunde fără ezitare: „Da. Cu condiţia să aibă o motivaţie foarte profundă, de multe ori fără nici o legătură cu dorinţa de a ajunge pe scenă. Stră-strănepoata Marchizului de Sade a venit la şcoala de la Théatre de l’Orme să înveţe actoria şi să joace. S-a îmbolnăvit de teatru şi a devenit critic dramatic. Teatrul e o vibraţie a vieţii.”
În vara aceasta, Théatre de l’Orme a găzduit timp de o lună prima ediţie internaţională a Festival de l’été. În 2009, Laurenţiu Azimioară îi aşteaptă pe creatorii români: „Criteriul este punerea în scenă a unui text inedit, precizează Laurenţiu Azimioară. Anul acesta am hotărât să înscriu în festival primele 15 trupe care se prezintă. Am avut peste 80 de cereri de la teatre din toată lumea. Nu e vorba doar de teatru, ci de un soi de „spectacle vivant contemporain” care poate îngloba muzică, operă, pantomimă, totul timp de cinci săptămâni. Pentru ediţia din 2009 am deja contacte din Tailanda, Australia, Anglia, Suedia. Aştept şi România...”
Remarcat la Avignon
Piesa „Savannah Bay” pusă în scenă de Laurenţiu Azimioară la Théatre de l’Orme din Paris, remarcată în acest an la festivalul de la Avignon, face parte dintr-un triptic Marguerite Dumas în al cărui univers teatral regizorul român îşi construieşte, la 73 de ani, propria profesiune de credinţă.
„Laurent Azimioară e un magician al existenţelor tragice” mărturiseşte un francez. „Textul e dificil, dens, punerea în scenă are poezie, interpretarea e superbă”, rezumă poeta şi criticul de artă Magda Cârneci. Ion Azimioară, actor la rândul său, face o reverenţă lipsită de complezenţă în faţa părinţilor care, pe lângă talentul transmis, au avut grijă să-l înveţe, în Franţa, şi limba română: „Tata era tot timpul la cursuri, la conferinţe, mama e cea care s-a ocupat de mine zilnic”, precizează tânărul. „Laurenţiu nu e un regizor, e un artist complet. Iar în Ada am descoperit două mame: cea de acasă şi alta, nebună, care a avut curajul să redevină actriţă la aproape 60 de ani, una de excepţie”.
După o jumătate de carieră teatrală construită în România, unde a format şi îndrumat generaţii celebre de actori, plus o altă jumătate clădită în Franţa, Laurenţiu Azimioară e „pe drumul cel bun”: „Nu ne comparăm cu Comédie Française, care există de trei secole. E nevoie de timp, un teatru începe să existe după cinci, zece ani. Faptul că am dublă cultură e o şansă nemaipomenită. Théatre de l’Orme e pe drumul cel bun”. AMINTIRI DIN ROMÂNIA
„Eu nu am fugit, eu am plecat oficial”
„Olguţa Tudorache, pe care o cunosc de când a debutat, mă suna în miez de noapte să mă întrebe: ce fac cu replica asta? Lasă-mă să dorm, fetiţo, îi răspundeam. Ea a venit de mai multe ori la Paris şi a văzut spectacolele noastre de la Théatre de l’Orme. Ea e singura mea legătură cu ţara pe care am păstrat-o”, povesteşte Laurenţiu Azimioară.
În 1981, cuplul Laurenţiu Azimioară, regizor şi profesor la Institutul de Artă teatrală şi cinematografică, şi Ada d’Albon, actriţă şi dramaturg, împreună cu Ion, băiatul lor atunci în vîrstă de trei ani, au părăsit România definitiv: „În clasa mea a fost o fetiţă excepţională pe care eu am iubit-o foarte tare: Adriana Trandafir. Pe timpul lui Ceauşescu a spus într-o emisiune de televiziune că ea a fost eleva lui Laurenţiu Azimioară. Nu era voie să se spună, părându-se că eram fugit. Eu nu am fugit, eu am plecat oficial. N-am vorbit rău niciodată de ţara mea. A fost o ruptură. Am pus un punct pe motive morale, spirituale, politice, religioase”, precizează regizorul.
Din familia Adei d’Albon, soţia sa, înrudită cu d’Aragonii şi Burbonii, tatăl, fost diplomat pe timpul regelui, se întorsese deja, în anii 70, la rădăcinile princiare din Franţa.
„Am devenit apatrid”
Cu o familie persecutată de comunişti – tatăl era reprezentantul cultului evanghelic din Bucureşti, un frate a făcut puşcărie politică, alţii plecaseră în California - Laurenţiu Azimioară nu s-a gândit de două ori înainte de a pleca în Franţa: „A trebuit să fac o scrisoare de renunţare la tot. Am devenit apatrid. Am fost dat afară din facultate. Aveam un asistent la Facultate, care era directorul Teatrului de Comedie. Mi-a zis: «Dacă intervine ceva, eu îţi dau repede un post de gunoier». Aşteptam actele. Giscar d’Estang, foarte gentil, ni le-a făcut imediat. Am plecat dar n-am avut voie să luăm decât o periuţă de dinţi şi ce aveam pe noi”. Cuplul avea pe vremea aceea una dintre cele mai frumoase case din Bucureşti.
„Sora mea mi-a povestit şi eu am plâns”, mărturiseşte regizorul. Când mergi la Casa Poporului şi deschizi uşa, de fapt acolo era uşa de la casa mea. Pe strada Vincenţiu Babeş, nr 9. Au dărâmat tot cartierul”. În epocă, familia a renunţat la tablouri de preţ, Tonitza, Pătraşcu, un Tintoretto, a donat biblioteca cu 30 000 de volume şi a dăruit criticului Şerban Cioculescu numeroase din manuscrisele lui Caragiale pe care Ada d’Albon le moştenise din familie. BIROCRAŢIE Statul român îi refuză pensia
După 27 de ani petrecuţi în Franţa, timp în care a creat şcoli de teatru şi a ţinut conferinţe despre teatru având ca auditori pe Mitterand sau Chirac, Laurenţiu Azimioară nu regretă nimic: „Eu stau 24 de ore din 24 în teatrul meu. Fac tot: spăl pe jos, vopsesc, mă ocup de bar, vând bilete, cu o plăcere infinită. Dar mai ales creez în toată libertatea. Am pus în scenă Feydeau, Ibsen, au avut loc aici concerte de muzică clasică, opere de Mozart, piese din dramaturgia greacă, Shakespeare, literatură americană”. Singura sa revoltă se trezeşte în faţa neputinţei de a i se finaliza dosarul de pensie din cauza autorităţilor române.
Deşi partea franceză i-a recunoscut vechimea în muncă de 21 de ani din România, partea română amână de zece ani finalizarea dosarului: „În Franţa, autorităţile mi-au spus «este jignitor ce face România cu dvs». Când domnul Tăriceanu a fost în Paris, soţia mea s-a dus la Ambasadă şi i-a înmânat o scrisoare. Cer să mi se dea banii de pensie de zece ani încoace. Nu fur pe nimeni, să fim bine înţeleşi”, subliniază Laurenţiu Azimioară, adăugând că la scrisoarea din aprilie înmânată primului ministru n-a venit nici un răspuns. CORESPONDENŢĂ DIN PARIS