Pe măsură ce zilele se scurg, eșecurile poliției și serviciilor secret de a preveni dublul atentat sinucigaș de la Ankara, care a făcut cel puțin 102 morți pe 10 octombrie, apar în tooată amploarea lor.

Omer Denyz Dundar, tatăl unuia dintre cei doi presupuși kamikaze, susține că a sesizat poliția cu mult înainte de atentat despre relațiile pe care fiul său le avea cu Statul Islamic și că a dorit să-l „salveze de această organizație de criminali”:

„Am depus o plângere la poliție. Le-am spus să-l aresteze și să-l bage în închisoare pe fiul mei. Ei l-au interogat și apoi i-au dat drumul. A plecat în Siria în 2013. A revenit după un an. A rămas opt luni în orașul nostru, Adiyaman. În acel moment am depus plângerea la poliție, dar poliția nu a luat-o în serios.”

Deși își menține acuzațiile față de incredibila delăsare a forțelor de securitate, bătrânul, citat de Libération, este convins că fiul său nu este unul dintre autorii sinucigași ai atentatului și că s-ar fi făcut o eroare la analizele ADN:

„Fratele lui a postat un mesaj pe Facebook, afirmând că el și Omer Denyz sunt bine.”

Totuși, multe fire ale acestui dublu atentat duc la orașul Adiyaman, din sud-estul Turciei. Cu 290.000 de locuitori, situat la o distanță de numai 150 de kilometri de frontiera siriană. Cel puțin 300 de tineri de aici au plecat să lupte alături de ISIS și majoritatea dintre ei sunt kurzi islamiști radicalizați.

Tot de aici este originar Seyh Abdurrahman Alagöz, autorul atentatlui sinucigaș de la Suruç, care vizat o manifestație de kurzi și a ucis 35 de persoane pe 20 iulie. Fratele mai mare al acestuia, Yunus Emre Alagöz, a fost identificat categoric în urma analizelor ADN ca fiind celălalt kamikaze de la Ankara.

Mama acestora povestește:

„Seyh Abdurrahman și Yunus Emre mi-au spus că și-au găsit de lucru ca zugravi la Gaziantep. Noi suntem săraci, așa că m-am bucurat că băieții mei și-au găsit de muncă. Tatăl lor este șofer de camion. Suntem despărțiți.”

Tatăl, Zeynel Abidin Alagöz, a fost și el, la fel ca tatăl lui Omer Denyz Dundar, la poliția din Adiyaman pentru a-și denunța fiul, cu trei luni înainte de atentatul de la Suruç:

„Nu au făcut nimic, deși le-am explicat să fiii mei aveau legături cu ISIS.”

Guvernul a impus un embargo asupra tuturor informațiilor care privesc atentatul de la Ankara. Însă mai multe publicații, cum ar fi Radikal sau Cumhüriyet, ca și site-ul de informații independent Dikmen, sfidează interdicția și publică mărturii acuzatoare despre atitudinea poliției, a serviciilor de securitate și a celor de informații (MIT).

Deputații CHP (partid social-democrat, principala formațiune de opoziție Eren Erdem, Veli Agababa și Ali Seker, aud at publicității un raport despre ancheta pe care au făcut-o la Adiyaman. Ei arată:

„Jihadiștii străini ajung în general în Turcia prin aeroporturile din Istanbul, Ankara sau Antalya. Ei sunt primiți de membrii ISIS, trimiși în zona de frontieră turco-siriană, traversează cu relativă ușurință frontiera și sunt preluați de cealaltă parte de ISIS, care verifică dacă sunt voluntari autentici sau agenți infiltrați. (…) Când sunt răniți, sunt retrimiși în Turcia cu cărți de identitate siriene. Sunt îngrijiți în spitale private din districtele și orașele turcești.”

Adiyaman a fost o placă turnantă a acestei filiere. Parchetul a deschis încă de acum doi ani o anchetă în legătură cu organizarea și implantarea jihadiștilor în acest oraș. Un act de acuzare a fost redactat în decembrie 2014, vizând grupul „Dokumaci”, de la numele de familie al șefului rețelei ISIS din Adiyaman.

Printre acuzați, ar fi apărut și presupușii autori ai atentatelor de la Suruç și Ankara. Șeful și membrii acestui grup erau supravegheați și ascultați încă din septembrie 2013, potrivit actului de acuzare.

Înregistrările convorbirilor lor sunt elocvente:

„Slavă lui Allah, am ucis 45 de nevredincioși”, spunea unul dintre membrii grupului.

Iar șeful Dokumaci îi încuraja pe jihadiști „să devină martiri cât mai repede, căci viața este de nesuportat în lumea actuală și trebuie să mergem lângă Allah cât mai repede”.

O convorbire înregistrată pe 15 mai 2015 între frații Alagöz nu mai lăsa să existe nici o îndoială în legătură cu intențiile lor:

„- Este poate ultima oară când vorbim.

– I-am îngropat deja pe frații noștri ale căror trupuri au fost sfârtecate, fericiți să fie ei.”

Ultima dintre aceste interceptări datează din 17 mai. De atunci, anchetatorii ar fi pierdut în mod straniu urmele fraților Alagöz, ca și pe cele ale celorlalți membri ai grupului.

Cevat Ones, fost numărul doi în serviciul de informații turc, acuza într-un interviu din Cumhüriyet:

„Aceste dialoguri sunt foarte clare. Nu este vorba despre indicii, ci despre adevărate dovezi de crime în pregătire. MIT ar fi trebuit să urmărească îndeaproape aceste persoane, fără să le slăbească nici o clipă. Eșecul serviciilor de informații este foarte grav.”

Aceste eșecuri în serie arată cel puțin debandada din aparatul de securitate turc, după reorganizările succesive făcute de AKP, formațiune aflată la putere din 2002, care mai întâi i-a eliminat pe polițiști și pe toți responsabiliicare aveau legături cu armata și cu birocrația kemalistă.

Din toamna lui 2013, noi epurări maisive i-au vizat pe polițiștii și magistrații suspectați că ar avea legături cu confreria islamistă a lui Fetullah Gülen, multă vreme unul dintre foarte apropiații lui Erdogan, și devenit apoi dușmanul său.

Aproape 10.000 de polițiști, mai ales cadre anti-tero, au fost concediați. Eradicarea „guleniștilor” a devenit una dintre cele două mari priorități ale regimului dictatorial de la Ankara. A doua era combaterea rebelilor kurzi din PKK.

Lupta contra jihadiștilor trecea pe al doilea plan mai ales că multă vreme AKP jucase cartea anti-kurdă atât pentru a submina regimul de la Damasc al lui Al-Assad, cât și pentru a slăbi mișcarea kurdă.

Efectele acestei politici se văd. Paradioxal, însă, ele îi convin de minune lui Erdogan, care speră ca climatul de insecuritate și teroare să-i orienteze pe alegătorii turci în jurul partidului său. Și astfel să obțină majoritatea absolută la alegerile anticipate de la 1 noiembrie. O astfel de majoritate ar permite ca AKP să schimbe Constituția și să transforme Turcia într-o republică prezidențială. Iar pe Erdogan într-un sultan.