Deseori pe coperțile cărților unor autori mai puțin cunoscuți se pot citi recomandări entuziaste din partea scriitorilor consacrați.
Din păcate, nu toate au acoperire în paginile volumelor respective. Câteodată, aceste fraze laudative sunt doar consecința unor gesturi amabile, de încurajare a condeierilor încă ignorați de public, sau de stimulare a vânzărilor.
Binecunoscutul Lee Child ne asigură că romanul lui Peter Swanson, „Cei care merită să moară”, „este menit să devină clasic”. Citind această aserțiune, am început lectura zâmbind sceptic. După câteva zeci de pagini, neîncrederea mi-a dispărut. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că Peter Swanson și-a construit narațiunea cu un meșteșug desăvârșit, cititorului fiindu-i imposibil să-i anticipeze cursul și deznodământul. Personajele lui sunt implicate într-o poveste extrem de ingenioasă, cu un suspans împins la paroxism, iar abisurile lor sufletești sunt investigate cu o minuție de specialist în psihologie.
Nu numai că n-am să dezvălui finalul acestei istorii care te ține cu sufletul la gură, dar n-am să ofer nici multe elemente care compun acest puzzle dificil. Las cititorului plăcerea de a le descoperi pe toate celelalte de unul singur.
Așadar voi spune doar că este vorba despre trădare, despre minciuna care destramă cupluri, despre setea de înavuțire cu orice preț. Și, mai ales, este vorba despre o tânără cu mintea bolnavă, care încă din copilărie a devenit o asasină deosebit de abilă în a-și ascunde omorurile: „Modalitatea de a comite o crimă fără să fii prins este să ascunzi corpul atât de bine, încât nimeni să nu-l găsească vreodată. Dacă nu a existat niciodată o crimă, atunci nu poate exista un criminal.” Crime comise din dorința de a pedepsi ca o justițiară neștiută, potrivit unei filosofii proprii, care le neagă imoralitatea.
Rareori Răul absolut a avut o reprezentantă de un asemenea calibru.
Așa că da, domnule Lee Child, aveți dreptate, „Cei care merită să moară” este o carte „menită să devină clasică”.
Recomandările noastre
