În general, cronicile de teatru sunt greoaie și captive unui limbaj care, în loc să-l apropie pe spectator de sala de teatru, au unica menire de a mângâia sau a da de pământ cu orgoliul și prestigiul actorilor si regizorilor.
Cu alte cuvinte, cronicile de teatru sunt citite de cei care se află pe scenă și rămân total străine celor aflați în afara scenei.
Bunăoară, mi-am propus să creez o altă lume a cronicilor de teatru, una în care spectatorul are ultimul cuvânt, o lume în care oameni ca mine sau ca tine aplaudă de-și rup palmele sau pleacă bombănind după primul act.
Misiunea mea nu este să glorific și nici să crucific actori sau spectacole, ci să vă împărtășesc, prin ochii mei destul de critici, impresiile, emoțiile, stările pe care le-am experimentat prin toate sălile de teatru în care am pășit.
Ca să nu cad în păcatul vorbelor multe și fără rost, voi rosti cuvintele magice: Sus cortina !
Astăzi vorbim despre spectacolul Furtuna după William Shakespeare pe care îl puteți vedea la Teatrul Bulandra.
Afișul vine cu un avertisment pentru spectatorii de cursă lungă, adică cei care nu sunt străini de piesa Furtuna jucată în alte distribuții – traducerea este orientativă!
Mărturisesc că nu am dat o prea mare importanță acestui fapt, în definitiv nu trebuie să fim sclavii traducerilor exacte, pentru că scena nu e farmacie în care respectăm formule chimice, scena e dinamică, vie și deschisă.
Acestea fiind spuse, dacă vă cumpărați bilete la acest spectacol, să nu vă așteptați la o reprezentație clasică, în stilul Shakespeare, nu, nu, nu.
V-am spus despre Ada Milea că a compus muzica și versurile, ba chiar semnează și regia Furtunii?
Scrie și pe afiș, așa că citiți-l cu atenție, ca să nu avem vorbe.
Ce mi-a plăcut?
În primul rând scena – decorul este total atipic pentru teatrul din București, cu atât mai mult pentru o piesă clasică.
O armată de microfoane de toate mărimile și culorile, spânzurate de cabluri vizibile alcătuiesc fundalul minimalist, dominat mai mult de culoare și muzică decât de mobilier inert.
Un ecran imens proiectat pe pânză plutitoare spune povestea alături de actori, sau îi ajută pe cei care nu disting la distanță să înțeleagă ce se întâmplă pe scenă.
În planul îndepărtat o creatură verde scoate niște sunete muzicale liniștitoare încă de la momentul la care spectatorii orbecăie prin semi-întuneric după locuri; este Anca Sigărtău; la picioarele ei va sta întreg spectacolul Maria Veronica Vârlan, o altă creatură ce pare extraterestră, dar am perceput-o mai degrabă ca pe un DJ dintre două lumi care încearcă să te înspăimânte.
Cea mai bună voce a spectacolului mi s-a părut, de departe, cea a lui Cătălin Babliuc, care interpretează, haotic, trei personaje ( Caliban, Antonio și Ferdinand).
Spun haotic pentru că întreg spectacolul pare o utopie montată într-un club din secolul XXI, cu muzici ale căror versuri le pricepi pe jumătate și cu personaje care freamătă, gem, râd și țipă amestecat.
Au fost spectatori în sala care au râs în mod constant, semn că Ada Milea și-a pus serios amprenta pe scrierea lui Shakespeare, ce se dorea a fi o dramă.
Deci luați acest aspect ca pe un plus al spectacolului, mai ales cei care căutați un strop de veselie în sălile de teatru și veniți acolo ca să vă relaxați.
Îmi permit să vă dau un sfat: lăsați la ușă orice așteptare, nu vă aruncați ochii în tavan când vedeți scris mare pe afiș William Shakespeare, fiți deschiși și, mai ales, aveți răbdare.
Am simțit că piesa asta se vrea a fi privită nu pentru conflict sau personaje, ci pentru evoluția sau transformarea teatrului în ceva mai ușor de înțeles pentru generațiile Tik-Tok.
E plină de culoare, are dinamism, iar efectele vizuale amplificate de camerele video care proiectează în timp real când fața actorilor, când peisaje, dau senzația de cinematograf în care actorii au coborât de pe pânză.
Am spus de Cătălin Babliuc că se remarcă detașat, dar asta nu înseamnă că Lucian Iftime nu te cucerește cu vocea lui groasă ca o funie marinărească, sau că Silvana Negruțiu nu te convinge în cele două personaje pe care le îmbracă în văzul tuturor, pe scena, printre microfoane.
Long story, short, „Furtuna”, după/nu de Shakespeare e un spectacol de văzut, fie și pentru simplul fapt că altul ca el sigur, sigur, nu ați mai văzut până acum.