Ignorati de institutiile romanesti si de edituri, strainii au continuat sa ne traduca autorii din pasiune.

A spune ca faci traduceri din limba romana din pasiune suna desuet, dar e cat se poate de adevarat. Ignorati de institutiile care ar fi putut sprijini promovarea literaturii romane in strainatate, ani la rand, traducatorii si-au pus la bataie puterea de convingere in fata editorilor si timpul liber din simpla admiratie pentru autorii romani. Pe ei, Institutul Cultural Roman incearca acum sa-i „recupereze”.

„Traducatorii straini n-au avut prea multe satisfactii pana acum, au lucrat singuri, fara sprijin financiar. Insa ei pot fi recuperati, si noi asta incercam sa facem, sa le trezim din nou interesul pentru traduceri”, a subliniat Valentin Sandulescu, coordonatorul programului de traduceri TPS (Translation and Publication Support Programme) de la ICR. De ce au adus pe piata straina autori romani si cu ce bani ne explica traducatori din Germania, Franta, Bulgaria, Norvegia, Cehia si Marea Britanie.

„Un traducator nu-si castiga bine viata”

Cea mai acuta problema a traducatorilor este lipsa banilor. Pe langa faptul ca gasesc cu greu edituri care sa publice autori romani, sunt foarte prost remunerati. „M-a ajutat faptul ca detin un post de director la Literaturhaus Berlin, care ma hraneste. Nu as putea sa traiesc traducand carti din limba romana. Editura Suhrkamp, pentru care am tradus Blecher, m-a platit cu 20 euro pe o pagina normala: 1.800 de semne pe pagina. Poezia se plateste si mai prost: pentru traducerea unui volum de 120 de pagini cu poemele Norei Iuga mi s-au oferit 500 de euro, ceea ce inseamna batjocura”, spune Ernest Wichner, din Germania.

„Un traducator nu isi castiga bine viata”, adauga si frantuzoaica Laure Hinckel. Pana sa apara programele de traducere ale ICR, cartile ei au vazut lumina tiparului fara nicio subventie. Este cazul volumului „Actualite des Anges”, de Andrei Plesu, si „Liaisons morbides”, de Cecilia Stefanescu.

750 de euro pentru „Orbitor”

Ivan Stankov a tradus din Cartarescu pentru prietenii sai literari din Bulgaria fara a se gandi la vreo remuneratie. „Pentru aproape 750 de pagini din Orbitor am primit 750 de euro, asa ca nici nu comentez cat se castiga din traduceri in Bulgaria. Prietenii mei meritau sa-l citeasca pe Cartarescu si ideea de bani nu s-a pus nici atunci, nici acum”.

Nici in Norvegia, surprinzator, perspectiva nu este mai optimista. Cei mai multi traducatori sunt free-lance, platiti de edituri dupa un acord intre Asociatia Editorilor si Asociatia Traducatorilor Literari. Unii au si burse, achitate din veniturile Fondului Bibliotecilor. „Un traducator trebuie sa traduca aproape 1.800 de pagini pe an sa aiba un salariu mediu pentru Norvegia. Cam mult...”, crede traducatorul Steinar Lone.

Marii romani anonimi

Daca nu i-ar fi atat de greu sa convinga editurile ca literatura romana are si carti ce pot atinge gusturile norvegienilor, munca lui Steinar Lone n-ar fi atat de dificila. „Am propus „Baltagul” unei edituri cam prin 1980 - s-a tradus si publicat in 1998. La fel cu „Pe strada Mantuleasa”. Propus in 1980, publicat in 1993. S-a tradus foarte putin. Totusi, recenziile au fost bune - mai toti au fost de acord ca „Patul lui Procust” este o capodopera neglijata din secolul trecut”.

In doze aproape neglijabile pentru ei, dar importante pentru noi, a patruns in cercurile de scriitori si Mircea Cartarescu, din care Lone a tradus „Travesti” si „Nostalgia”, ultima devenita „cult-book” in anumite cercuri. Si in Marea Britanie, Alistair Ian Blyth are de infruntat acelasi anonimat. „Nu se stie prea mult despre literatura romana, din pacate. Desi ar exista o audienta, mai ales pentru contemporani, traducerile sunt foarte putine”, subliniaza Blyth, care se ocupa acum de „Clientii lu’ Tanti Varvara”, de Stelian Tanase.

Clasicii ne salveaza

In comunism, traducatorul ceh avea de infruntat cenzura puterii sovietice, legata de politica de izolare a lui Ceausescu. In plin capitalism, problemele sunt pur economice. „In cazul autorilor care nu au trecut prin Paris, cum este cazul lui Eliade, Cioran, Ionesco, este practic imposibila publicarea lor fara o injectie baneasca din partea Ministerului Culturii sau a Fondului literar din Cehia”, apreciaza Jiri Nasinec, care lucreaza acum la jurnalul lui Mircea Eliade, dupa ce a tradus alte opt volume ale filosofului.

Bulgarii ne cunosc mai ales clasicii, dupa cum explica Ivan Stankov, profesor la Universitatea din Veliko Tarnovo. Tot prin clasici ne cunosc francezii si germanii. „Literatura romana este in continuare cunoscuta in primul rand prin Cioran, Ionesco, Eliade, Panait Istrati sau Caragiale”, conchide Laure Hinckel, a carei ultima traducere, „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, a starnit admiratia criticilor.

Pasionati

De ce limba romana?

> Laure Hinckel a fost reporter free-lance in Romania dupa 1990. Fascinata de estul Europei, s-a intors in Franta si s-a apucat sa invete temeinic romana.

> Ernest Wichner este roman din Banat, plecat in Germania in 1975,

> Ivan Stankov s-a nascut la Vidin, unde se vorbea si romaneste.

> A fost lector de literatura bulgara la Universitatea din Craiova.

> Jiri Nasinec a invatat romana la Universitatea Carolina din Praga, dintr-un sentiment de fronda, pentru ca Ceausescu s-a opus singur sovieticilor.

> Alistair Blyth exerseaza zilnic limba noastra pentru ca locuieste de ceva timp in Romania, iar Steinar Lone s-a inscris la un curs de romana la Oslo, in 1976, din curiozitate.