Am cunoscut ultimul etnograf din Olt care străbate satele județului ca să scoată la iveală tezaurele culturale.

Așteptăm amândoi în Slatina, în stația de transport public, să mergem spre Izvoarele, de Rusalii. Am vrut să mă documentez despre un obicei, unic, al călușarilor în ritmul impus de liniștea cimitirului.

 O văd pe partenera mea de călătorie, care a vrut neapărat să-mi fie ghid prin întoarcerea în timp, că se plânge de genunchiul stâng. Ce s-a intamplat? „Am alunecat într-un șanț”. Parcă ar fi la prima ispravă de acest fel?! Înțeleg mai târziu, când o îmboldesc să-mi povestească viața ei de căutator al tezaurelor din satele Oltului.

Un destin

De când? „De 15 ani”. Nu ai obosit? „Obosesc când stau”. Adaugă. “Numi place asfaltul”. Pasiune. Cuvântul e palid în comparație cu focul interior.Absolventă de Istorie la Craiova. E însă altceva, mai vechi. Încă de pe când avea cinci ani. Atunci a venit prima oară în muzeul slătinean. Mătușa ei, Elena Deleanu, a fost o viață muzeograf aici. Claudia și-a scris singură destinul.

Ce face un muzeograf? „De toate”. Cercetare de teren, fișe analitice, program cu publicul, organizarea de evenimente, îngrijirea patrimoniului din depozit. E în stare să-mi descrie propriul județ de-a fir a păr. Meșter cu meșter, obicei cu obicei, casă cu casă. O altfel de hartă, a sufletului.

De ce nu mergi cu mașina de serviciu prin județ? Îmi spune că e un singur automobil cu care, în general, sunt cărate felurite obiecte ale expozițiilor. Pentru ea nu mijlocul de transport e problema, ci timpul. Pare prea scurt pentru proiectele pe care le are. În esență, despre salvarea a ceea ce se mai poate.

Despre salvare. A, ce se mai poate…

„SOS lumea satului”. Primul. Culegere de povești de viață, fotografii, obiceiuri, arta mâinilor care robotesc în numele lemnului, lutului, pânzei, pietrei.

„Muzeologie de urgenta”. Al doilea. E despre îmbogățirea colecției muzeale cu noi obiecte. Unele donate, altele cumpărate. Instituția, care în ultima vreme a trecut printr-un amplu program de modernizare – „sunt mândră de asta”, remarcă – are prevăzute în buget și asemenea resurse. Până acum s-au strâns 7.500 de perle. „Salvate”, apasă pe cuvânt. Mai e ceva la acest capitol. Descoperirea colecțiilor particulare. Oamenii aceia pot fi îndrumați de un specialist despre cum pot avea mai bine grijă de moștenirea lor.

Al treilea. Are legatură cu arhitectura veche. Întocmești o bază de date. Faci filme și poze cu cei care încă mai locuiesc în legende. Să-ți spună când li s-a pus temelia. Tehnica și mijloacele folosite.

Al patrulea. Valorile civilizației populare. Biserici, cimitire, troițe, obiecte de cult și pentru ceremonii, credințe, ritualuri și obiceiuri care au legatură cu anotimpurile. Lista cu meșterii din județ. Oho, îi zic, trebuie să fiți o armată de etnografi pentru atâtea obiective. Se uită lung la mine și-mi spune cu seninătate. „Sunt singurul etnograf din județul Olt”.

Nu mă mir. O latură tristă pe care adesea am întâlnit-o în peregrinările mele. Meseria asta, pe cât de frumoasă, pe atât de vitregită de restrângeri bugetare.

 

Locuri care nu acceptă uitarea Hai să vorbim despre potecile tale! Ascultând-o, îmi dau seama cât de stră- in sunt de propria-mi țară. Apropo de arhitectură, îmi descrie satul Rădești. Ca un muzeu. Sunt acolo aproape 100 de case de o inegalabilă autenticitate. Multe orfane. Ziditorii lor s-au dus pe cea lume. Urmașii își văd de viață pe alte meleaguri. Pereții lăcrimează. Li se scurge viața, încet, după fiecare ploaie ori zapadă.

Dacă vrei să-ți clătești ochii în fericire, du-te la Cezieni, să vezi încă femeile cum robotesc în numele iilor, respectând cu sfințenie tiparele străbunicelor.

Un puternic centru de olărit este în Româna, suburbie a Balșului. La fel și în Oboga. Pe când în Corbeni se mai nasc lăzi de zestre. Covoarele primesc darul de a zbura în toată lumea, în Osica.

În Milcov Vale femeile joacă în picioare clisa, de nouă ori, pregătind aluatul din care fac țesturi. Glia tremură în fiecare joi sub tălpi, cel mult trei luni după Paști. Domnițele n-au voie să schimbe niciun bob de vorbă în timp ce prepară deloc înmiresmatele gogoloaie, un amestec din argilă, balegă de cal și pleavă.

 În satele apropiate de Dunăre e cinstită memoria tinerilor care și-au pierdut viata, fără să fi apucat a se însura ori mărita. Lor li se dedică „hora de pomană”, în a doua zi după Înviere. Obicei post-funerar pe care specialistul îl studiază în pregătirea tezei sale de Doctorat.

La Coteana e nuntă mare în fiecare an, în 15 august, de Sfânta Maria. Unii de pe acolo, cu trecătoare putere administrativă, au zis la un moment dat „hai să mutăm sărbătoarea asta în altă zi”. Dar ca un făcut taman atunci cerul se întuneca și deodată te loveau ploi și vijelii, de nu-ți venea să crezi cum totul s-a pornit din senin.Și-au dat seama că nu se pot pune cu cele sfinte, așa că s-au împăcat cu acel calendar respectat din vechime. Aici se desfășoară un concurs. Președintele juriului, chiar cea cu care stau acum de vorbă. Tinerii reconstituie ceremonii ale nunții tradiționale, de la cântece și jocuri până la portul popular. În mijlocul întregii comunități.

Brânză cu roșii

Îmi pare rău că habar nu aveam de toate astea. „Din păcate, asemenea locuri și evenimente nu au parte de mediatizare. Sunt cel mult cunoscute pe plan local”.

Ne-am oprit într-un magazin sătesc, cumpărând pită, brânză și roșii, ospătându-ne pe buza unei mese. Caci așa face etnograful în scurtele pauze pe care și le acordă. Cum nici mie nu-mi este străin acest mod de viață. „Vezi, chiar ne înțelegem la acest capitol”.

Am obosit de la cât am mers azi prin Olt. Și nu cale atât de lungă. Cel mai greu e cu soarele care arde deasupra noastră. Beau apă, sperând să-mi înzdrăvenesc voința. Mă uit la Claudia. E proaspată ca în prima oră a dimineții. Doar colbul ce i-a acoperit încălțările. Nu și-l scutură. E al ei…