Când America strănută, toată lumea face guturai, se zice. Dar când Platon trage vânturi, se simte și după câteva milenii. Cam ăsta e raportul de forțe.
Manevra de publicity stunt a companiei HBO nu e defel o idee nouă. Însă cenzura n-a funcționat niciodată, nici măcar impusă cu arma. Ideile circulă, verbal sau în samizdat, și au „raza de acțiune” mult mai mare decât deciziile oficiale. Din păcate și ideile bune, dar și prejudecățile sau pur și simplu tâmpeniile.
Cenzura n-are succes pe termen lung, e adevărat, dar asta e ca-n bancuri: și o veste bună, și o veste rea.
Știința care curăță răul și minciuna
Acum vreo 2400 de ani, un aristocrat din Atena scria o carte care avea să deschidă drumul reflecției numite azi filozofie politică. Dar cartea cu pricina - Republica - mai are niște premiere: a inventat teologia, și acolo e primul episod de cenzură rațională a artei și mitului.
Episodul e interesant în contextul tulburării stârnite de anunțul HBO despre „Pe aripile vântului”. În Republica, două dintre personajele dialogului, Socrate și Adeimantos, vorbesc despre educația paznicilor „cetății ideale”. Iar Socrate, mare meșter la vorbe, îl convinge pe interlocutorul său că „miturile”, poveștile despre zei, trebuie „curățate” de „minciună”, pentru că „începutul oricărui lucru este cel mai important”, așa că nu se cuvine să spunem astfel de minciuni celor tineri, pentru că „atunci mai mult ca oricînd se plămădeşte si se aşază caracterul”.
Socrate explică apoi cum mintea copiilor trebuie ferită de atrocități precum uciderea propriilor copii de către Uranus și paricidul lui Cronos, precum și de nesfârșitele războaie dintre zei sau celelalte imoralități specifice panteonului grecesc. Îi citează pe Homer, Hesiod și ceilalți poeți și, în calitate de „întemeietori de cetate”, trec la stabilirea „canoanelor miturilor”, după care poeții trebuie să compună pentru a spune doar adevărul.
Aici Adeimantos aprobă și întreabă: „Adevărat. Dar care ar putea fi canoanele acestea ale învăţăturii despre zei?”, și aici apare termenul de teologie (1). Ea se bazează pe pretenția de a putea cunoaște rational adevărul și minciuna, binele și răul, frumosul și urâtul. Bazați pe această cunoaștere, întrucât „vorbele pot avea o îndoită față: una e adevărată, cealaltă falsă” (2), cei ce stabilesc canonul trebuie să elimine ceea ce e fals și ceea ce e rău.
Esența teologiei este exprimată astfel: „Aşadar, nici zeul (…) deoarece e bun, nu poate fi cauza tuturor [ci doar a celor bune], (…) el pricinuieşte bine, şi nicidecum multe lucruri. Or, nimeni altul, decît pe zeu, trebuie să-l facem [răzspunzător] pentru cele bune; iar pentru cele rele trebuie să căutam nu știu care alte pricini, dar nu pe zeu (…) Nu trebuie, prin urmare, îndurată această greşeală în legătură cu zeii”. (3)
Rezumând, în sensul de la Platon, teologia este știința care trebuie să cenzureze, în sens de - i-am spune noi mai târziu - teodicee, de apărare a dreptății zeului, arta. Miturile, desi sunt inspirate de muze, nu sunt, deci, sursa primară de cunoaștere despre zeu, ci rațiunea are întâietate.
Ce altceva avem acum decât o astfel de cenzură, bazată pe o teologie a istoriei (cuplată cu religia seculară a progresului), potrivit căreia noi știm cu precizie (adică e știință precum fizica sau biologia) ce a fost bine și ce a fost rău, ce e adevărat și ce nu din trecut. Și astfel, trecutul este rescris permanent în baza unei construcții ulterioare a cuiva care nu a fost de față la evenimentele istorice, pentru a-i feri pe oameni de oroarea de a prezenta istoria așa cum o spun martorii, precum muzele spuneau istoria zeilor.
Sigur, la Platon intenția de a cenzura viza educația paznicilor cetății ideale, nu a întregului popor. Dar într-un fel, în democrație, tot corpul electoral este „paznic al cetății”. Însă cenzura de astăzi nu mai vizează educația copiilor, ci informarea sau delectarea artistică a celor maturi. Să fie în subtext o convingere că adulții de azi sunt infantili și incapabili să deosebească binele de rău? Și că proiectul iluminist al scoaterii omenirii din „starea de minorat” a eșuat. O presupoziție greu de contrazis, îmi pare.
Vestea bună și vestea proastă
Din fericire pentru noi, Homer, Hesiod și marii poeți gerci, cei la care se referă Platon, nu au fost, până la urmă, cenzurați. Îi avem și azi la dispoziție și au fost, vreme de secole, baza pentru instrucția clasică, pentru educația liberală. Au făcut parte din canonul occidental, așa plini de „greșeli” cum erau. Asta e vestea bună.
Vestea proastă e că nu-i mai citește aproape nimeni, deși tocmai în America, unde se întâmplă episodul ciudat de cenzură, există, de 100 de ani, un program universitar de educație liberală, bazat tocmai pe lectura marilor cărți ale omenirii. Așa s-a și numit - Great Books Program - și a fost accesibil în zeci, poate sute de universități ale lumii.
Poate că acest program, început în anii 20 ai secolului trecut, a fost unul dintre motivele pentru care America a fost beneficiara unui adevărat brain drain (exod al „creierelor”), întâi dinspre Europa răvășită de totalitarismele din deceniile 4 și 5 ale secolului trecut, apoi dinspre întreaga lume.
Dar dincolo de avantajele directe, educația liberală este și condiția unei democrații funcționale, spune Leo Strauss, un gânditor ajuns din Germania, ce deținea supremația academică înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, prin Anglia, în Statele Unite.
„Fiecare elector știe că democrația modernă stă sau cade în funcție de știința de carte”, dar „ce este democrația modernă?”, se întreabă Leo Strauss. „S-a spus că democrația e un regim care se bazează pe virtute: democrația e un regim în care toți sau cei mai mulți dintre adulți sunt oameni ai virtuții, iar câtă vreme virtutea are nevoie de înțelepciune, e un regim în care toți sau cei mai mulți adulți sunt virtuosi și înțelepți, sau o societate în care toți sau cei mai mulți dintre adulți și-au dezvoltat în cel mai înalt grad rațiunea, sau o societate rațională. Într-un cuvânt, democrația este o aristocrație care s-a răspândit devenind aristocrație universală” (4)
Cât de departe pare America acestor zile de o astfel de descriere! „Aristocrația universală” este pe atât de virtuoasă și înțeleaptă pe cât a fost și vechea aristocrație. Răvășită de proteste, venite în plină pandemie ce seceră zeci de mii de vieți. Și care, în ciuda zecilor de universități de pe primele locuri în topurile mondiale, exportă nu rețeta vaccinului anticoronavirus, nu înțelepciunea unei societăți ce a evitat cu secces totalitarismele de secol XX în ciuda extremei sale diversități, ci încrâncenarea unor proteste ce se războiesc cu istoria.
Pentru că cei care dărâmă azi statui și interzic filme cred că știu care este „partea bună a istoriei”. Dar nici măcar pe baza vreunei construcții raționale laborioase, precum teologia din Republica, ci pe baza unei religii seculare a progresului, care știe, prin inspirație precum poeții, de la muzele sale, ce este bine pentru toată lumea.
Teologia istoriei
Greșelile și ororile trecutului nu mai folosesc la dobândirea înțelepciunii de a le evita, prin înțelegerea împrejurărilor care le-au făcut posibile, adică prin studiul istoriei și reflecția asupra condiției umane, ci sunt motive de mândrie și puncte în enorma concurență pentru statutul de victimă (5). Împotriva vorbei care spune să-ți ții prietenii aproape, și pe dușmani și mai aproape, noua cenzură vrea să uităm cu totul contextul ororilor de care înaintașii noștri s-au făcut vinovați, pentru a pune în loc un rechizitoriu simplist, demn de tribunalele poporului din comunism.
Iar cine își uită istoria o va repeta. Nu la fel ci, mereu, mai tragic, pentru că avansul tehnic face răul mai eficient și cu răspândire mai rapidă. Educația liberală, mai spune Leo Strauss, „ne cere curajul necesar pentru a alege să privim vederile acceptate ca pe simple opinii, sau de a privi părerile călduțe ca pe opinii extreme, acestea din urmă fiind posibil să fie cel puțin la fel de greșite precum cele mai ciudate sau puțin populare dintre opinii. Educația liberală este eliberare de vulgaritate” (6). Noi se pare c-am pierdut-o. Și nu mă refer la gloatele ce protestează pașnic sau violent, ce jefuiesc magazine sau demolează statui, ci la cei care pretind că - și ar trebui s-o facă - gândesc.
Problema nu e manevra ieftinuță de PR a unui canal TV, ci convingerea celor care au luat-o că împușcă doi iepuri dintr-un foc: câștigă notorietate și se și plasează de partea corectă a istoriei. Pe ce se bazează o astfel de pretenție complet lipsită de modestie? Pe „istoricism” cum explică Popper în Mizeria istoricismului. „Numai acele activităţi sunt rezonabile care se adapteză schimbărilor iminente·şi le propulsează. Moşirea socială este singura activitate pe deplin rezonabilă de care suntem capabili, singura activitate care poate fi întemeiată pe o predicţie ştiinţifică” (7).
Și, adaugă el, „Istoricistul (…) poate adăuga că atitudinea cea mai rezonabilă este modificarea sistemului de valori în aşa fel încât să fie conform schimbărilor iminente”. Pentru că „binele din punct de vedere moral este identic cu progresul moral. Aceasta înseamnă că este bine, din punct de vedere moral, ceea ce premerge timpului prezent” (8).
Vestea și mai proastă este că cei care sunt nemulțumiți de acest futurism moral nu au decât o singură „armă”: să nu facă precum adversarii lor, ci să citească, până nu e interzis. Și Marile Cărți din Canonul Occidental, dar și bazele teoretice ale ideologilor noilor mișcări din America. Războiul e cultural.
Iar în timp ce luptăm cu rasismul, înflorește xenofobia, frica și ura față de tot ce e diferit, de tot ce nu se supune nivelării egalitariste și cultului viitorului, pe baza acelorași mecanisme care au făcut posibil rasismul. Dar unele nici măcar raționale, ca la Platon, ci doar romantic-mincinoase. Precum presupunerea celor aflați de partea corectă a istoriei că oamenii sunt rasiști din cauză că văd statui ale unor negustori de sclavi. Sau credința celor aflați de partea „greșită” că, evacuînd marxismul și corectitudinea politică din spațiul public, lumea se va întoarce înapoi exact în acel punct al istoriei până la care a reușit să ajungă înțelegerea lor.
- ὀρθῶς, ἔφη: ἀλλ᾽αὐτὸδὴ τοῦτο, οἱ τύποι περὶ θεολογίας τίνες ἂν εἶεν; (Platon, Republica, cartea a II-a, 379a)
- Platon, Republica, cartea a II-a, 377a
- Platon, Republica, cartea a II-a, 379c
- Leo Strauss - What Is Liberal Education? (citatele sunt traduse de autorul acestor rânduri) (An Address Delivered at the Tenth Annual Graduation Exercises of the Basic Program of Liberal Education for Adults June 6, 1959)
- Termenul de concurență a victimelor îi aparține lui Pascal Bruckner și e dezvoltat pe larg, cu exemple din conflictul israeliano-palestinian sau cel din fosta Iugoslavie în Tentația inocenței.
- Leo Strauss - What Is Liberal Education?
- Karl Popper - Mizeria Istoricismului, pagina 33, CEU Press, 1996
- Ibidem, pagina 36