Ambii scriitori au un cult a ceea ce Mateiu Caragiale numea „scumpul Trecut”; la amândoi se împleteşte un filon memorialistic cu o proză rafinată. Dacă André Gide a spus că scrisul lui Proust este o culme a rafinamentului estetic, acelaşi lucru îl putem afirma şi noi, românii, despre arta lui Mateiu I. Caragiale.

Capodopera sa, Craii de Curtea-Veche, apăruse iniţial în 1929 la Editura Cartea Românească din Bucureşti, într-un veşmânt grafic modest şi decent. În 1936, îngrijită de Perpessicius, la Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, este tipărită ediţia Mateiu I. Caragiale – Opere într-o formulă grafică elegantă. Matila Ghyka, în strălucitul său volum de amintiri Curcubeie, susţine – şi o face de două ori – că Regele Carol al II-lea a preţuit foarte mult romanul lui Mateiu Caragiale. Deşi Matila Ghyka este singura persoană care susţine insistent acest lucru, nu vedem de ce nu am putea reține afirmația sa demnă de tot interesul. În ediţia Opere din 1936, Craii de Curtea-Veche este parte din întreg.

O reeditare de sine stătătoare îi aparţine lui Nicu-Aureliu Steinhardt, în 1945, la Editura Coresi.

Puţină lume a văzut această ediţie tipărită într-un tiraj de 446 de exemplare: colofonul său menţionează că a ieşit de sub tipar pe 23 aprilie 1945, 25 de exemplare au fost trase pentru Academia Română, alte două, pe hârtie Vidalon, pentru Fundaţia „Regele Mihai I”. Am reprodus aceste date din admirabilul medalion consacrat ediţiei din 1945 de către profesorul George Ardeleanu, biograful şi exegetul lui Nicolae Steinhardt. Cităm din medalionul amintit: „Este, într-adevăr – spune George Ardeleanu –, o bijuterie editorială, cu 14 ilustraţii color, realizate de pictorul George Tomaziu, şi cu colaborarea lui Nicolae Steinhardt şi a lui Dinu Albulescu (traducătorul în româneşte al lui Balzac)…” Atât George Tomaziu, cât şi Dinu Albulescu au lucrat pentru serviciile de informaţii engleze, fapt care le-a adus nenumăraţi ani de închisoare. Retipărirea Crailor de Curtea-Veche în 1945 confirma cu asupra de măsură cuvintele rostite de Alexandru Rosetti, unul dintre marii noştri editori, în paraclisul Cimitirului Bellu din Bucureşti, în ianuarie 1936, cu prilejul prohodirii scriitorului: „Gloria lui Mateiu Caragiale este certă, pentru că ea se sprijină pe adeziunea unei elite. El nu s-a bucurat de o popularitate zgomotoasă, nu a căutat-o şi nu a reclamat-o niciodată. Operă de profunzime şi de subtile nuanţe, ţesută în fir de aur şi de sineală, oglindind melancolia sfârşiturilor de eră, tristeţea discretă a celor retraşi din calea gălăgioasă a vieţii pe poteci uneori neumblate. Personajele din Remember şi din Craii… sunt cufundate într-o atmosferă de vis; ele ne iau în stăpânire şi ne obsedează nopţile de insomnie cu o putere neobişnuită.” Doi ani mai târziu, când Ion Barbu îşi publica penultima poezie, intitulată Protocol al unui club Mateiu Caragiale, această odă – gen căruia îi aparţine poemul – îi era închinată lui Alexandru Rosetti, în calitate de „preşedinte de onoare”. Chiar şi în ultimele luni din 1947 acest club se reunea la „Capşa”, membrii săi dezbătând aspecte legate de opera mateină.

Revenind la ediţia din 1945 din Craii…, Pavel Chihaia, scriitor care a trăit acele vremuri, spunea: „Activitatea lui George Tomaziu nu se reduce numai la pictură, el a executat şi expresive desene, fiind un mare maestru al laviului şi totodată unul din cei mai valoroşi ilustratori de carte pe care i-a avut poporul român. Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale rămâne până acum cea mai frumoasă însoţire plastică a unei scrieri, alături de opere iluminate în Occident. Un Cervantes, un Stéphane Mallarmé, un Dino Buzzati. // Din nefericire, pentru activitatea sa în România înainte de război şi din intervalul 1944-1948, nu avem la dispoziţie materiale pentru prezentarea acestor etape, cu excepţia inegalabilei înfăptuiri a Crailor de Curtea-Veche. Cartea a apărut în Editura Coresi, condusă, de asemenea, de George Tomaziu, şi ea merită o atenţie deosebită, atât pentru frumuseţea tipăriturii în sine, cât şi pentru ilustraţiile care însoţesc proza înaltă a lui Mateiu Caragiale. Putem afirma că între coperţile acestei cărţi s-au întâlnit, în mod fericit, două mari personalităţi, luminându-şi reciproc creaţiile. Şi la George Tomaziu, ca şi la Mateiu Caragiale găsim strălucirea veche a comorilor bizantine… George Tomaziu a interpretat pe Mateiu Caragiale ca pe ultimul mare scriitor bizantin şi a conferit eroilor săi ascetismul şi somptuozitatea trufaşă mărturisite de chipurile de pe mozaic.”

Într-un alt superb crâmpei de frază, Pavel Chihaia distinge în ilustraţiile lui George Tomaziu „acelaşi roşu de vin vechi şi acelaşi albastru bolnav”.

Dacă ediţia din 1945 a cărţii lui Mateiu I. Caragiale a apărut într-un tiraj de 446 de exemplare, 20 de ani mai târziu, romanul Craii de Curtea-Veche era tras într-un tiraj de 100.000 de exemplare (mai precis: 100.180), precum atestă caseta tehnică a cărţii imprimate în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, prefaţată de Perpessicius. Trei ani mai târziu, în 1968, iarăşi potrivit casetei tehnice, romanul lui Mateiu Caragiale, împreună cu poemele sale şi cu nuvelele Remember şi Sub pecetea tainei, era tipărit într-un tiraj de 72.140 de exemplare în colecţia „Lyceum” a Editurii Tineretului. La acea vreme, exista o generaţie fascinată de opera lui Mateiu Caragiale şi avea să mai existe una, din care face parte şi autorul acestor rânduri.

La începutul anului 2001, revista „Observator cultural” a publicat datele unui clasament al romanului românesc, alcătuit în urma unei vaste anchete întreprinse printre scriitori, critici şi publicişti, însumând 150 de cărţi. Pe primul loc s-a clasat romanul Craii de Curtea-Veche (453 de puncte), urmat de Moromeţii (363 de puncte).

Romanul Craii de Curtea-Veche a fost asumat cu fanatică afecţiune, vreme de o jumătate de veac, de un public ales, pentru rafinamentul său estetic, unic în literatura noastră, dar şi pentru că exalta Trecutul atunci când aproape întreaga Românie avea nostalgia lui.