Am vorbit mult cu Ștefan. Despre muzică, teatru, film, copii. Și chiar și despre politică. Ne-am întâlnit greu pentru că e foarte ocupat, lucrează de zor la o premieră pe scena Teatrului de Comedie, „La Pulce”, în regia lui Horațiu Mălăele. M-am convins din nou că nu acceptă jumătăți de măsură și că e hotărât să stea departe de compromisurile în care alunecă, din păcate, din ce în ce mai mulți artiști.

- Robert Turcescu: Ți se pare complicat să trăiești azi în România?

- Ștefan Bănică Jr.: E destul de greu să-ți faci meseria fără compromisuri, tot timpul trebuie să fii cu ochii în patru, să faci slalom, să te strecori pe lângă niște situații sau contexte în care n-ai vrea să apari.

- Faci „balet”…

- Da, un „balet” pe care l-am făcut tot timpul de-a lungul carierei mele, fiind foarte atent la ceea ce cred eu că e bine pentru mine și pentru publicul meu. În ultima perioadă, întradevăr, e un „balet pe poante” atâta timp cât se promovează nonvalori sau oameni cu probleme psihice. Să te folosești de ei ca să-i dai la televizor mi se pare revoltător! Mă țin cât pot de departe de genul ăsta de lucruri, care n-au nicio legătură cu meseria mea.

- Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

- În anii ‘80, da, m-am gândit să plec, pentru că anii adolescenței mi-i petreceam ca într-o cutie, dar mi-am dat seama că, atâta timp cât vreau să fac o meserie ca actoria, nu e cea mai bună decizie. Teatrul se face în limba ta, oricât ai vrea să vorbești în altă limbă, tu oricum gândești în limba ta și apoi traduci. Pe urmă, e vorba de felul meu de a fi, sunt legat de locul natal, de prieteni, de atmosfera de aici.

- Cum te împaci cu atmosfera politică? Hai să facem un partid!

- Aș intra într-un partid numai dacă aș crede foarte tare într-o idee, dar, atâta timp cât sunt probleme din ‘90 încoace, care nu s-au rezolvat, nu văd rostul.

- Cine trebuia să rezolve acele probleme?

- Justiția. Există niște oameni, nume concrete, nu în general, care au făcut niște greșeli, care ne costă și astăzi, ca popor. Pentru asta trebuie să răspundă în fața legii. Sunt de acord că trebuie să vină cineva care să meargă până la capăt, dar, în general, oamenii care sunt valoroși în profesiile lor, oamenii cu capacități reale, se feresc tocmaI din acest motiv să intre în mocirla politică.

- Nu e o formă de lașitate? Simțim cu toții că lucrurile nu sunt în regulă, dar pe de altă altă parte nici n-am intra în politică să schimbăm ceva!

- Ai dreptate, dar schimbarea unei societăți nu se face prin mase, ci pornind de la individ. Ce pot să fac eu?! Dacă e gunoi, dacă sunt 2 milioane de hârtii pe jos, eu trebuie să-mi ridic hârtia și s-o arunc la coș, chiar dacă pare că este inutil. Dacă fiecare ar face asta, probabil că ar exista o schimbare clară. Pot să votez, pot să iau atitudine față de realitatea în care trăim. Și problema cea mai mare nu e că noi trăim în realitatea asta, dar și copiii noștri cresc în ea și trebuie să le oferim o alternativă, în așa fel încât ei să poată alege în drumul formării lor. Ca artist, am luat atitudine, nu am rămas indiferent la ceea ce se întâmplă în jur. Cântecul meu, „Protest”, e cel mai bun exemplu.

- Cât adevăr e în vorba „viață de artist, noaptea vesel, ziua trist”?

- E doar o metaforă. Actorii stau la șpriț după spectacol, mi s-a întâmplat și mie la începuturi, pentru că e o formă de refulare, după un spectacol trebuie să iasă din tine energia pe care ai acumulat-o și stai, discuți, te relaxezi. Statul la șpriț e un pretext. La fel de bine poți să stai pe o terasă și să citești o carte. Treaba cu șprițul merge mai ales când n-ai nicio altă responsabilitate și ești singur cu meseria ta, ești băiat tânăr, îți place viața și vrei să profiți de ea din plin. În momentul când intervin copiii, în primul rând, apoi căsnicia, o casă și așa mai departe, lucrurile astea nu mai pot funcționa chiar la fel.

- Te-ai cumințit?

- Nu neapărat, doar că nu mai simt nevoia…

- Și ce faci acum în locul șprițului de după spectacol?

- Păi, vin acasă sau mă mai văd cu niște prieteni apropiați sau cu copiii mei, dacă nu s-au culcat până ajung eu acasă. După „Dansez pentru tine” ajungeam la două noaptea acasă și până la cinci jumate nu puteam să închid ochii orice aș fi făcut, baie, masaj, orice!

- Și după teatru?

- După teatru e mai ușor, din punctul ăsta de vedere, dar teatrul e altceva, e prima dragoste, e sensul pentru care m-am făcut actor, e o plăcere. Odată cu trecerea anilor, constat că teatrul e ca un vin vechi, pe care încep să-l apreciez din ce în ce mai mult la adevărata lui valoare.

- Ai o pagină de Facebook cu peste 1 milion de likeuri mai ai puțin și îl ajungi pe Iohannis. Ce-ți place și ce nu-ți place când vine vorba de notorietate?

- Ha, ha, ha! Îmi place notorietatea pe care ți-o dă scena, nu viața particulară, chiar dacă lucrurile astea știu că se iau la pachet în zilele noastre. Taică- meu m-a învățat un lucru, există mari actori respectați de public și mari actori iubiți de public, e o mare diferență. Marii actori iubiți de public sunt vedete, iar aici e o discuție lungă, pentru că vedeta de dinainte de ‘89 avea un statut, vedeta de după ‘89 are alt statut. Dacă azi iei niște necunoscuți și-i prezinți de dimineața până seara la tv, la emisiuni din astea mondene, devin „vedete”.

- Nu e frustrant?

- Nu mă mai interesează. A fost frustrant în anii ’90, când au devenit ”vedete” fetele care prezentau meteo, sport și știri. A fost un pas destul de greu, toată breasla mea (lumea teatrului) n-a înțeles foarte clar cum stau lucrurile.

- Uite o întrebare care s-ar putea să te enerveze: ai accepta să joci într-o continuare a celebrului film „Liceenii”? Să fii tatăl unui licean de azi, să zicem.

- Vorbeam deunăzi cu Mihai Constantin, la anul sunt 30 de ani de când s-a făcut acest film… N-am sperat nimic atunci, pe noi ne-a uimit și ne uimește și acum difuzarea asta în draci, pe toate posturile, și reacția oamenilor care încă este extraordinară. Am putea face o continuare, dar e o sabie cu două tăișuri. Dacă va fi un scenarist excepțional, care să știe să ne pună în valoare pe noi, cei din “Liceenii”, de la vârsta noastră de acum, cred că toți am vrea, pentru că ar fi ca o joacă. Mie mi-ar face plăcere să mă întâlnesc cu colegii mei cu care am rămas în relații foarte bune și “să ne jucăm” într-un film care să nu fie oricum, ci să fie o chestie mișto, sincronizată cu vârsta noastră.

- Apropo de vârstă, n-ai burtă… Cum te menții?

- Până la 27 de ani nu m-a interesat cât de slab sau plinuț sunt. Acum doar mă mențin. Pentru că am învățat tot de la taică-meu că în momentul în care apari pe scenă trebuie să te respecți pe tine și să ai grijă cum apari în fața publicului. Iar asta ține și de siluetă. Și, evident, e vorba și de sănătate.

- B.D în acțiune: Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Puiu Călinescu. I-ai cunoscut pe toți. Ce-o să le spui copiilor tăi despre ei?

- O să le spun că ei au fost o generație extraordinară de actori, cum a fost în fotbal generația Echipei Naționale din vremea lui Hagi, unde valorile erau mai dese și aproximativ egale. Vorbești de B.D., filmul ăla n-a avut nici pe departe în anii ’70 succesul pe care- l are acum, cu sute de redifuzări, cu replici luate și puse ca sunet de apel pe telefon și așa mai departe. E frumos să redifuzezi „Liceenii”, „B.D.”- urile, dar nu poți să trăiești din trecut, e nevoie de ceva care să se întâmple acum. Din păcate, acum nu se întâmplă nimic, dacă scoți un film și-l vinzi la mall-uri abia aduni spectatori cât în cinci concerte la Sala Palatului și asta nu e ok. În concluzie, vă invit la teatru, la noua premieră a Teatrului de Comedie, „La Pulce”, unde joc rol dublu și să ascultați cel mai nou cântec al meu, „Gură, taci!”: https://www.youtube. com/watch?v=FHiWLfdfEXY