Cei care aţi trecut cândva prin Orşova aţi observat, probabil, un monument pe malul Dunării.
Poate că erați obosiți, poate vă era foame sau pur și simplu poate aveați de rezolvat o problemă urgentă la telefon și trebuia să opriți într-o parcare. Și v-a ieșit în cale parcarea cu loc de picnic de la intrarea în Orșova, la malul Dunării.
Acolo este ea, Statuia Nepăsării noastre, cum am putea să o numim.
Trece cu greu neobservat, dată fiindu-i dimensiunea, nu pentru că i-ar fi păsat cuiva să scrie, fie şi după aproape 30 de ani de la Revoluţie, cui îi este dedicat acest monument de 6,5 metri înălțime.
Femeia care se pregăteşte să se arunce în apele Dunării, Danubia, este un simbol.
Monumentul, creaţie a sculptorului Patriciu (Patrick) Mateescu, român stabilit în America, onorează memoria celor care, din dorinţa de a trăi liberi, au cutezat să se arunce în apele Dunării, pentru a înota spre Iugoslavia, de unde exista şansa să plece mai departe, spre Occident.
Unii nu au reuşit. Au murit, ucişi de grăniceri sau înecaţi.
Cert este un lucru. Iar acesta este relativ puţin cunoscut publicului larg, căci una dintre perfidiile comunismului a fost aceea de a şterge urmele şi de a ascunde adevărul sub un imens preş al istoriei.
Europa de Est a furnizat migranţi Lumii Libere, în anii comunismului, iar numărul acestora este de ordinul sutelor de mii, ba chiar mai mult.
Mulţi dintre cei care au constituit acest val migratoriu, între 1948 şi 1989, au trecut ilegal graniţele României.
Români, est-germani, polonezi, cehi, slovaci, bulgari, ba chiar şi din fosta URSS, şi-au încercat norocul la frontierele României comuniste, în tentativa lor de a ajunge în Occident. Li se spunea "frontieriştii".
Motivat
Patriciu Mateescu a trăit în România până în 1979.
Nu este un „frontierist”, dar, ca mulţi români, a aflat despre trecerile ilegale de frontieră de pe vremea comuniştilor, iar înainte de a se decide să realizeze monumentul a auzit că în Germania fuseseră pedepsiţi militarii care au dat ordin să se tragă în germanii care au încercat să treacă de Zidul Berlinului.
L-a mirat că la noi n-a ridicat nimeni problema că numărul victimelor la graniţe este cu mult mai mare decât al victimelor de la Zidul Berlinului, atât de mediatizate.
Pentru noi, Dunărea a fost ”Zidul Berlinului”.
Instalată în 1996
Din 1996, Danubia stă mărturie, pe mal, acestor fapte. Nici acum nu există o plăcuţă pe care să fie menţionată semnificaţia acestui monument.
Doar numele autorului, undeva, în spate, destul de greu descifrabil, şi locul în care statuia a fost lucrată: Târnăveni, pentru a fi dăruită publicului de către sculptorul aflat în exil.
Patriciu Mateescu a vrut să aducă, prin Danubia, un omagiu celor care au sfidat moartea, încercând să treacă illegal într-o altă țară, în căutarea libertății. Și a donat-o orașului.
Statuia cel mai bine se vede din lateral sau de pe Dunăre, de către cei care trec pe acolo. S-a promis, cândva, că se vor monta niște reflectoare, ca ea să poată fi văzută mai bine. ”Danubia” este deasupra căii ferate.
Ironia istoriei: acum, pe soclul Danubiei stă acum scris cu vopsea neagră, cu fiecare literă bine conturată, să se vadă de la distanţă, „Welcome refugees”!
Cineva, probabil cel care semnează dedesubt „Zeno”, li se adresează unor refugiaţi potenţiali, de care acum ne temem, dar care nu s-au înghesuit, de fapt, să vină în România. Istoria e deseori ironică.
În octombrie 1996, când a fost instalată Danubia, comemorându-i pe cei care au încercat să treacă Dunărea înot, s-a organizat un parastas, în memoria acestora. Cei de la Mânăstirea ”Sfânta Ana” s-au ocupat de partea religioasă a momentului.
Au venit rude şi cunoscuţi, să-i pomenească. Este trist că nicio placă comemorativă nu explică semnificaţia acestui monument şi că nu se vorbeşte aproape deloc despre această foarte tristă filă de istorie recentă.
Din 1996 până azi nimeni de la Primăria Orșova nu s-a gândit la o formulă care să ofere monumentului explicația care se cuvine. Și, prin asta, o formă de omagiere a celor plecați dintre noi în căutarea libertății.
Lipsa plăcuței este, de fapt, lipsa noastră de interes față de trecutul recent și mai ales față de un fenomen despre care preferăm să păstrăm tăcerea de 30 de ani încoace, pentru a nu descoperi nenumăratele răni deschise care își așteaptă vindecarea.
Recunoașterea crimelor comise la graniță, reabilitarea frontieriștilor care au avut de suferit și împăcarea cu propriul trecut ar fi obligatorii măcar după 30 de ani de la căderea comunismului.
Un singur monument îi pomenește pe frontieriștii morți în tentativa lor de a părăsi ”țarcul” românesc, dar acela este de mai mici dimensiuni, într-un loc mult mai izolat și mai puțin expus publicului decât Danubia. Este vorba despre cel de la cimitirul satului Vîrciorova, unde stă scris, negru pe alb: ”Este unicul cimitir din România unde au fost aruncați în gropi cei uciși pentru că au încercat să treacă Dunărea înot spre libertate 1948-1960”.
Câţi migranţi a dat România lumii libere
România a dat lumii libere, în anii comunismului, sute de mii de migranţi. Cifrele ni se pot părea umflate, incredibile, mincinoase.
Asta dacă uităm câţi oameni, germani şi evrei, a vândut, umilitor, la bucată, la preţuri variabile, regimul lui Nicolae Ceauşescu, şi pe cei peste 100.000 de români care au cerut şi obţinut azil politic în Occident între 1969 şi 1989.
Unul din drepturile fundamentale, consacrat de dreptul internațional (Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului) ratificat și în prezent de țara noastră, îl constituie dreptul la liberă circulație.
Iată ce spune Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948. Atenţie la articolele 13 şi 14!
Articolul 1
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de alţii în spiritul fraternităţii.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenţa Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.
În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări a suveranităţii.
Articolul 3
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Articolul 13
Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa.
Articolul 14
În caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Libertatea, aşa cum arată ea în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pentru români era „dincolo”.
Pentru unii fuga ajunsese o obsesie, iar vârsta nu era un criteriu când venea vorba despre setea de libertate. Aşa se explică faptul că printre frontierişti au fost mulţi minori.
Este important să le amintim acum tinerilor cum era Europa pe vremea când nu te puteai mișca liber de colo-colo. Este esenţial chiar.
Datele statistice, chiar şi „editate”, în sensul cosmetizării şi ascunderii realităţii, arată o corelaţie între accentuarea crizei economice din anii 80 şi tendinţa de migraţie ilegală a românilor.
Este evidentă creşterea numerică a cazurilor de tentativă sau de reuşită a trecerii frauduloase a frontierelor, cu accent pe 1989, anul care, ironie a sorţii, a marcat şi finalul regimului Nicolae Ceauşescu.
Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe/efecte pe termen lung atât pentru cei care comiteau fapta, cât şi pentru familiile lor.
Prin Ordinul nr. 100 din 3 aprilie 1950 (lupta împotriva „duşmanului de clasă”) emis de Gheorghe Pintilie, directorul general al Securităţii Poporului, au fost definite categoriile care nu prezentau încredere pentru „democraţia populară” şi care, prin Hotărâre Consiliului de Miniştri 1554/1952 puteau fi reţinuţi şi trimişi în colonii de muncă.
Printre aceştia se numărau şi cei cu tentative de trecere frauduloasă a frontierei, frontieriştii, rudele celor fugiţi din ţară înainte şi după 1945 (tată şi băieţi majori).
Ulterior, celor care încercau să treacă frontiera, majoritatea civili (deşi au existat şi cazuri de militari care au făcut-o), li s-au aplicat art. 245 alin. 2 şi alin. 3 Cod Penal (1968) care făceau parte din Titlul V, ca infracţiune contra autorităţii statului, şi care incrimina atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa de trecere frauduloasă.
Acest articol a fost abrogat prin Decretul – Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990. Pedeapsa pentru aceste fapte era de la 6 luni la 3 ani de închisoare!
Presa străină vuia
Presa străină vorbea deja, după 1985, despre cea mai sângeroasă graniţă a Europei, ziarele din Ungaria şi Germania prezentând pe larg cazuri de români ucişi la graniţă când încercau să treacă frontiera.
Cotidianul ungar Magyar Hirlap scria că în 1988 ajuseseră în Ungaria 4.000 de cetăţeni români. Ziarul vest-german Niedersachsische Tageszeitung. din 30 decembrie 1988 vorbea despre cea mai sângeroasă graniţă din Europa.
Circa 400 de transfugi ar fi fost împuşcaţi de grăniceri, iar multe alte persoane muriseră înecate în Dunăre în anul care se scursese , scria şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, preluat de The Oregonian, în 1988, sub titlul „Refugiaţii români merită recunoaştere”.
Vecernie Novosti, din Iugoslavia, a publicat mai multe articole despre fenomentul frontierist din România, estimând că numărul celor ucişi se ridica la peste 2.000!