Spectrul lui Obama la Casa Albă. Mulți dintre democrați speră că Biden și echipa sa vor reuși să înlăture “stricăciunile” produse de izolaționistul Trump pe plan international. Astfel, omenirea își va continua marșul glorios spre raiul progresist. Desigur, acest țel implică democratizarea lumii musulmane prin primăveri arabe. Și, deopotrivă, niște revoluții colorate în  coasta lui Putin.

Spectrul lui Obama la Casa Albă

Oare chiar se poate da ceasul istoriei înapoi. Răspunsul lui Michael Lind, profesor la Universitatea Texas din Austin, este negativ. Lind susține că erele în politica externă a SUA încep și se încheie din cauza unor evenimente mondiale dramatice, nu a unor alegeri prezidențiale.

“În afară de acte simbolice, cum ar fi aderarea la inaplicabilele acorduri climatice de la Paris”, Biden nu va putea face mare lucru. Istoria Statelor Unite stă mărturie.

Erele politicii externe americane

“După al doilea război mondial, liderii Statele Unite s-au demobilizat rapid. Apoi șocul războiului coreean i-a determinat să inverseze cursul. Etapa inițială a Războiului Rece a durat din 1950 până la mijlocul anilor 1960.


Rebeliune în UE. Italienii, spaniolii și francezii formează alianța “Exit”


Atunci administrația Johnson și-a dat seama că nu poate învinge în războiul din Vietnam și că trebuie să cerșească un acord. Chiar înainte de Richard Nixon, a început perioada de destindere.  Statele Unite au încercat să iasă din Indochina își să reducă tensiunile cu URSS și China. Invazia sovietică din Afganistan a fost șocul care a declanșat a doua parte a Războiului Rece. Această etapă s-a încheiat odată cu căderea Zidului Berlinului și dizolvarea URSS .

Războiul din Golf din 1991 a inaugurat era politicii externe în care trăim încă. Victoria militară rapidă și aparent ușoară a asupra  lui Saddam Hussein în războiul din Golf  a creat un sentiment exagerat de atotputernicie americană.

A declanșat și o atracție pentru războaiele de schimbare de regim în rândul factorilor de decizie din ambele tabere (democrați și republicani).

Deși au acționat diferit în ceea ce privește detaliile, toți președinții democrați și republicani, de la Bill Clinton la Joe Biden, inclusiv Trump, au fost de acord asupra obiectivului că S.U.A. trebuie să-și conserve hegemonie în Asia de Est. Deopotrivă, au crezut puterea militară americană trebuie să se extindă cât mai mult posibil în Europa de Est și Orientul Mijlociu.

În Europa de Est, dezintegrarea Uniunii Sovietice a creat un gol de putere. Statele Unite au încercat să-l umple prin extinderea NATO la granițele Rusiei. Planul era de a încorpora atât Georgia, cât și Ucraina în sfera de influență militară SUA. Încercarea a fost zădărnicită de intervenția Rusiei în ambele țări.


Marea Britanie, șantajată de SUA. Istoria secretă a “relației speciale”


În Marele Orient Mijlociu, atacurile Al Qaeda  au oferit administrației Bush o scuză pentru un război de schimbare de regim în Irak,. De atunci, trei dintre statele multietnice artificiale create de britanici și francezi în regiune și ținute împreună doar de despoti – Irak, Siria și Libia – s-au dezintegrat de-a lungul liniilor etnice, tribale sau confesionale. În schimb, adevăratele state naționale din regiune, care au un puternic simț ale identității naționale – Iran, Turcia și Egipt – și-au păstrat unitatea. Așa cum a încercat să umple vidul de putere din Europa de Est lăsat de retragerea Armatei Roșii, tot așa SUA a căutat să umple vidul de putere pe care l-a creat în Irak, Siria și Libia.

Atât în ​​Europa de Est, cât și în Orientul Mijlociu, Statele Unite, de la Clinton la Biden, au fost o putere agresivă, revizionistă, care încearcă să-și extindă imperiul informal cu prețul unor victime americane, a nenumărate vieți locale și a miliarde de dolari. Cu toate acestea, în Asia de Est, Statele Unite sunt în defensivă, dată fiind ascensiunea Chinei.

Spectrul lui Obama la Casa Albă. Problema chinezească

Sub Barack Obama, limitarea Chinei – „pivotul către Asia” – a luat forma a ceea ce s-ar putea numi trilateralism. Conform acestei strategii, în timp ce ar menține echilibrul militar, Statele Unite ar crea blocuri comerciale trans-Pacific și transatlantice cu reguli favorabile Statelor Unite. Blocuei la care China va fi obligată să implore să se alăture.

Parteneriatul Trans-Pacific (TPP) a fost conceput ca un bloc comercial anti-chinez, dominat de America, Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP) a încercat să creeze un NATO pentru comerțul din care China ar fi exclusă.

Marea strategie a lui Obama s-a prăbușit chiar înainte de alegerile din 2016. TTIP a murit, în principal din cauza ostilității  europene.

În Statele Unite, tratatul TPP a fost puțin mai mult decât o listă de dorințe pentru SUA. Interesele financiare și alte lobby-uri cu interese speciale au făcut-o atât de nepopulară, încât atât Hillary Clinton, cât și Trump au denunțat la acest tratat în alegerile prezidențiale din 2016. (…)

Spectrul lui Obama, la Casa Albă. La ce să ne așteptăm sub Joe Biden?

Administrația Biden, condusă de veterani ai lui Obama, ar putea fi efectiv un al treilea mandat Obama. Biden ar putea căuta o destindere cu China în anumite probleme.

Dar elitele politicii externe, democrați și republicanii, privesc China mult mai dur decât în ​​urmă cu patru ani. Drept urmare, scenariul cel mai probabil este o încercare de a restabili strategia trilaterală a lui Obama și de a construi cea mai mare coaliție posibilă împotriva Chinei.

Un accent pus de administrația Biden pe alianțe poate avea succes în cazul „Quad” SUA-Japonia-Australia-India (alianța cvadrilaterală).

Marea Britanie ar putea susține și ea politica americană din Asia de Est. Dar Germania și Franța, puterile dominante din Europa, văd China ca pe o piață enormă, nu ca pe o amenințare. Așa că Biden va eșua dacă va încerca să repete marea strategie a lui Obama de limitare trilaterală a Chinei.

Elitele politicii externe democratice sunt mult mai eurofile și rusofobe decât omologii lor republicani. În parte, aceasta este o proiecție a politicii interne.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE