Când Dumnezeu a creat Omul, nu Și-a dorit un sclav tontălău, un boulean care să tragă la jug, mulțumit cu brațul de fân pe care i-l aruncă stăpânul la sfârșitul zilei. Nu! El Și-a dorit ca omul să aibă deplina libertate de a-și accepta și iubi Creatorul, asumându-Și astfel și riscul de a fi respins sau chiar urât.
„Crede și nu cerceta”, unul dintre stereotipurile ateilor, este o invenție: nicăieri nu există acest îndemn în Biblie sau la Sfinții Părinți. După cum stereotip (sau ignoranță) este că „Fericiți cei săraci cu duhul…” se referă la proști și stupizi. În realitate, „sărac cu duhul” înseamnă smerit.
Dumnezeu nu ne vrea proști. Dimpotrivă, în nenumărate locuri din Evanghelii se observă plăcerea cu care Mântuitorul savurează întâlnirile cu oamenii isteți, care își pun probleme, vor să priceapă, și pentru asta au chiar îndrăzneala de a se lua la harță cu El.
A cincea duminică după Paști este închinată Femeii Samarinence, unul dintre cele mai colțoase, dar și agere personaje din Noul Testament, care sfârșesc prin a fi aduse pe calea credinței.
Întâlnirea lui Iisus cu samarineanca este una memorabilă. Însuși faptul că scena se petrece lângă ghizdurile Fântânii lui Iacob (foto), cel care a avut „tupeul” să se lupte cu Îngerul lui Dumnezeu, pentru a deveni apoi conducătorul neamului ales, nu este întâmplător. Samarineanca face parte din stirpea misticilor îndrăzneți, rudă în Duh cu Iacob, cu Apostolul Toma sau cu Femeia Canaaneancă.
Dialogul dintre cei doi este scânteietor, ciocnirea verbală are atâta dramatism scenic încât o recomandăm călduros celor care au rețineri să deschidă Biblia, temându-se de „scorțoșenia”, de ariditatea ei. Să caute la Evanghelia după Ioan, cap. IV și vor avea măcar satisfacții literare.
În felul în care Iisus parează atacurile femeii samarinence, pentru ca apoi să treacă la contraatac, cititorul atent va băga de seamă, nu odată, satisfacția cu care Iisus își încrucișează verbul cu această reprezentantă a unui neam pe care iudeii îl ocoleau cu scârbă, considerându-l eretic. Este plăcerea pe care o trăiește un mare spadasin, când se confruntă cu un rival de înalt nivel.
N. Steinhardt observa că Dumnezeu este boier, atunci când vine vorba de generozitatea de a face daruri. Eu aș observa că este și gentilom: nu își încrucișează spada cu orice neica-nimeni, ci numai cu nobilii, ci cei de aleasă viță duhovniceasca. Pentru țărănoi și mitocani, folosește ciomagul.