La Poliție? Cu toţii avem amintiri mai mult sau mai puţin plăcute despre întâlniri cu oamenii în uniformă, dar cele mai frumoase poveşti despre poliţişti vin, cu siguranţă, de la scriitori. Cum ei simt „monstruos”, rămâne de citit ce au pătimit. Sau ce experiențe frumoase au avut, de ce nu?
Am îndrăznit să parafrazăm, cumva, titlul ultimului volum colectiv apărut la Polirom „Scriitori la poliție” și vă prezentăm experiența scriitoarei Ioana Nicolaie cu oamenii în uniformă. La Poliție.
Momente comice sau de-a dreptul tragice, ieşiri ingenioase din situaţii critice sau autodenunţuri involuntare, pe toate le găsiţi în „Scriitori la poliţie”, o carte care reuneşte declaraţii pe proprie răspundere ale oamenilor de litere despre ciocnirile lor cu oamenii legii. La Poliție.
„Scriitori la poliţie”, volumul coordonat de Robert Șerban, cuprinde texte semnate, printre alții, de: Lavinia Bălulescu, Lavinia Branişte, Ruxandra Cesereanu, Andrei Crăciun, Péter Demény, Sorin Gherguţ, Ioan Groşan, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, Ioan T. Morar , Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Radu Sergiu Ruba, Pavel Şuşară și, bineînțeles, așa cum spuneam, doamna domnului Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie.Toți au fost, cumva, la Poliție.
„Am auzit, de-a lungul timpului, multe poveşti născute din intersecţia scriitorilor cu oamenii legii, spuse de primii. Majoritatea cu haz. Toate cu tâlc. De ce n-ar sta o parte dintre ele într-o carte? De ce să nu aflăm noi cum relaţionează cele două categorii sociale cînd au contact una cu alta? Aşa că am invitat scriitori din generaţii diferite să dea cu subsemnatul despre întâlnirile lor cu poliţia. Sau cu miliţia. Şi au făcut-o. Nu ştiu dacă doamnele autoare şi domnii autori din această carte chiar au păţit ceea ce povestesc ori se joacă niţel cu imaginaţia. Domniile lor se jură că totul e întocmai cum scrie aici. Eu, unul, îi cred. Şi, oricum, atît timp cît există poliţie care să stabilească ce este şi ce nu este adevărat, nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât să stăm liniştiţi la locurile noastre. Şi să facem un lucru brav: să citim”, spune Robert Şerban.
Volumul a apărut la Polirom, și în ediție digitală, și va fi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus sâmbătă, 19 noiembrie, ora 18.00, la standul editurii.
Iată și povestea scriitoarei Ioana Nicolaie.
„Pasagerul din dreapta
Ioana Nicolaie
— O cunosc pe verişoara de care îmi spuneţi, a zis poliţistul. E cu doi ani mai mare decât mine. Îl ştiu şi pe soţul ei… Dar e plecat tot timpul, nu-i aşa?
— Da, lucrează de ani buni în străinătate.
— Mâine o să merg la cealaltă înmormântare, a continuat poliţistul. De asta m-am grăbit să-mi rezolv treburile în Bucureşti, am venit noaptea trecută şi, dacă n-ar fi fost nenorocirea asta, poate mi-aş fi luat o zi la hotel, sunt om şi eu, din carne, mă răzbeşte câteodată.
Apoi a zâmbit imperceptibil. Trebuia să aibă, m-am gândit eu, vârsta mea.
— Mă aşteaptă soţia… E rudă cu fata cealaltă, vară de-a doua. E prima înmormântare la care mergem împreună.
— Soţul meu a rămas cu copilul, am zis. Şi chiar dacă n-ar fi fost vorba de asta, tot n-aş fi vrut să vină. Nu e uşor să străbaţi ţara… Cu atât mai mult pentru aşa ceva. Numai că el n-a apucat s-o cunoască pe Vali, ştii cât de înţeleaptă e, nu se plânge niciodată, are simţul umorului, trebuie să o întâlneşti, neapărat, îi spusesem cam cu un ceas înainte să sune mătuşa.
— Am avut nunta acum două săptămâni, a spus poliţistul. A ieşit nemaipomenit. Cu patru rânduri de naşi… Cu primarul şi cu mai mulţi colegi de-ai mei, câţiva de la Măgura. Am ales cel mai bun restaurant din zonă… Asta pentru că hotelul Dracula, ăla de la Tihuţa, era ocupat în sâmbăta aia. Că altfel acolo, printre turiştii străini, mi-aş fi unit destinul cu aleasa mea. Ca să vadă toţi cât e de frumoasă.
Braşovul a rămas în urmă, cu şirurile de linii şi de locomotive, cu tropăitul vânzătorilor de cafea şi de ziare. Trebuia să fie către nouă când doamna în vârstă ne-a rugat s-o ajutăm cu bagajul, că ea o să coboare la Sfântu Gheorghe. Dacă n-ar fi fost ceferist soţul ei, nu pupa ea, pensionară, vagonul de clasa întâi. Aşa a mers civilizat, pe fotoliu de pluş roşu, ce mai, o plăcere.
— Şoferul e în comă, nu? Aşa am auzit, a zis poliţistul.
— Da, nu se ştie dacă şi când se va trezi. Noroc că a supravieţuit soţia lui, care are, din câte am înţeles, doar nişte fracturi şi o ruptură de splină.
Cât despre fata asta, soţia şoferului, cu un an mai mică decât mine, făcuserăm cândva zmeie împreună. Şi ne-am străduit să le-nălţăm, deşi curenţii de aer suflau şerpuit printre dealuri, neputând să lipească de cer făpturile pe care le înaripaserăm o după-amiază-ntreagă. Iar acum, deşi au mers cu aceeaşi maşină, ea încă nu ştie că Vali e fără suflare. Şi n-a aflat nici de a doua moartă, de doar douăzeci şi cinci de ani, având şi ea copil mic, sub un an. Nu bănuieşte că mâine, la ora 11, tânăra asta va fi dusă la groapă. Şi-apoi, de la ora 13, o va urma Vali. Nu se vor mai întâlni, fiindcă fiecare are locul de veci în altă parte a cimitirului. Doar alaiul va fi aproape acelaşi, mutându-se de la una la cealaltă, doar preotul va ţine pe uliţele satului de două ori aceeaşi slujbă.
— Pasagerul din dreapta a scăpat, zice poliţistul. E singurul neatins. Se crede că şoferul a intrat pe contrasens şi, când a văzut camionul, a tras de volan cât a putut. N-a reuşit să revină pe bandă şi a fost lovit în lateral-spate. Accidentul s-a soldat cu doi morţi şi un rănit grav. Şoferul e în comă. Pasagerul din dreapta în schimb s-a ales doar cu nişte vânătăi. A avut mare noroc, nimeni nu scapă din aşa ceva. Maşina a ajuns armonică, abia I-au scos dintre fiare.
Până la carieră, Vali a fost pasagerul din dreapta, se ştie sigur acum. Locul fusese păstrat pentru o altă prietenă, înscrisă şi ea la facultatea nou-înfiinţată, care însă făcuse febră în acea zi. Aşa că în dreapta şoferului s-a urcat Vali şi, ca să fie mai vesel, s-au dus s-o ia şi pe a doua fată. Şaizeci de kilometri se făceau imediat şi, după cursuri, pe la patru, aveau să se întoarcă toţi acasă. Numai că nici n-au depăşit cariera când fetei din spate, cea de pe bancheta din mijloc, i s-a făcut rău. Poate băuse prea multă cafea, oricum se simţea groaznic, cel mai bine-ar fi s-o lase acolo, că o să găsească ea o ocazie să se întoarcă la Măgura. Nu, spusese Vali, nici vorbă, puteau face schimb de locuri, e ştiut că dacă stai în faţă e mai uşor. Şi-apoi nu mai era mult până la borcut, unde-o să oprească şi-o să bea cât să i se taie greaţa de tot. Acum, că o convinseră, Vali a trecut în spate, iar fata cealaltă a devenit pasagerul din dreapta. Şoferul a apăsat ambreiajul, a accelerat tare, vezi că ne omori, a râs Vali. Apoi a-nceput să spună un banc, îl auzise de curând, o aiureală, ce mai… Nu l-a terminat niciodată, frâna a scrâşnit asurzitor şi camionul a izbit din plin. Vali a murit pe loc. La fel şi fata de lângă ea. Nu şi pasagerul din dreapta. Nu şi învăţătoarea cu febră care încă mai delira acasă.”