De la Maiorescu și Ibrăileanu pînă la Lovinescu și, mai aproape de noi, Manolescu, ideea nașterii culturii române moderne din spiritul critic a făcut carieră.
Nu este acesta un specific românesc, spirit critic exsitînd, evident, peste tot. În fond, spiritul critic este reacția pe care o națiune (ea însăși, ca opinie publică, ori prin reprezentanții ei, intelectualii publici) o au față de provocările culturale ale mediului: le resping sau le primesc, le primesc pe de-a întregul sau doar parțial, le modifică, le adaptează, le (răs)tălmăcesc, cu precizarea că ceea ce intră în malaxorul spiritului critic este orice producție, alogenă ori autohtonă. Circulația ideilor și modelor culturale provoacă mereu specificul oricărui loc din lume, iar reacția la această circulație ar putea fi numită spirit critic. Spiritul critic este semnul vital al organismului cultural. Așa cum organismele vii dovedesc vitalitatea reacționînd la stimuli, o cultură există în sens modern dacă are capacitate de reacție la ideile noi, produse de alții ori de sine. Sistematizarea acestei reacții, asigurarea coerenței ei și chiar instituționalizarea ei sînt, deja, semne de evoluție culturală. Cînd Ibrăileanu, de pildă, observa caracterul ezitant al lui Asachi, vroia să spună că ceva palpita în corpul culturii române, ceva ce însă, nu era spirit critic de-a dreptul, ci un abia perceptibil început. Cu Maiorescu, însă, spritul critic s-a instaurat deplin în corpul culturii noastre și i-a dat viață.
Nu a trecut mult și exercițiul spiritului critic a căpătat un prestigiu extraordinar pe meleagurile acestea. A ajuns, chiar, mai important să ”critici” decît să produci. Chestiunea s-a și internalizat: să critici cu vehemență a devenit o măsură a auto-aprecierii. Cu cît ”dai” mai tare, cu atît te admiri pe tine însuți mai mult, simți cum contezi, devii, în proprii ochi, un cineva din ce în ce mai musculos. Pe de altă parte, prestigiul criticii a ajuns atît de mare în ochii publicului încît a apărut , nu se știe cum, convingerea că orice exprimare publică despre un produs cultural este o ”critică”, așadar e cuminte să fie făcută de un ”critic”. Experiența mea în acest sens este amuzantă, dar recunosc că a fost derutantă la început. Scriam ceva despre Radu Lupu ori despre ”Capriciile” lui Paganini și eram imediat taxat că nu am dreptul să scriu nefiind ”critic muzical”. La fel cu ceea ce am scris despre Leonardo și ”Cina cea de taină” sau despre Ștefan Augustin Doinaș. Nu sînt nici ”critic de artă”, nici ”critic literar” – ar trebui să tac. Dacă sînt oneste, aceste întîmpinări merită o atenție aparte, pentru că ele exprimă victoria deplină a spiritului critic instituționalizat. Ideea periculoasă pe care o subîntinde acest gen de atitudine este că opera de artă poate fi discutată doar de ”critici” ceea ce prezumă, încă și mai absurd, că doar ei o înțeleg și noi, ”poporul”, o putem percepe doar prin intermediul lor.
Criticul este un fel de sacerdot care oficiază între taina operei și înțelegerea turmei. Foarte periculoasă idee! Și dacă astăzi ne văităm că avem un popor needucat culturalmente, lipsit de apetit și de experiență intelectuală este și pentru că am dus ideea specializării la limita ei: doar specialistul și numai specialistul! Astfel, cultura a ajuns să fie considerată o treabă ”de specialitate”, iar publicul să fie complet lipsit de criterii pentru că e complet dezobișnuit să judece cu capul lui. Așa cum românii de azi sînt obișnuiți să li se dea și prea puțin să facă în general, și publicul cultural din România este obișnuit să i se spună ce și cum și nu să gîndească singur. Precizez imediat că a a gîndi pe cont propriu nu înseamnă, deloc, a ignora alte opinii în aceeași materie, mai ales pe cele experte. Dimpotrivă, e bine ca abordarea operei să se facă dimpreună cu absorbția cît mai multor opinii despre ea. Gîndirea cu propria minte ”rumegă” toate aceste informații împreună cu senzația proprie.
Într-un text splendid publicat cu ani în urmă în „Dilema”, Andrei Pleșu vorbea despre o excrescență contemporană, țopească, a spiritului critic. În fapt, un rezultat nedorit dar, poate, fatal al instituționalizării prestigiului spiritului critic: negativitatea. Critica a devenit, pentru unii, sinonimă cu respingerea, cu desființarea, cu injuria, cu atacul ad personam. De la bombăneala continuă la blestemul urlat, toate formele de existență ale lui ”nu” au devenit, pentru unii, marcă a spirirtului critic. Astfel, pentru mulți inculți spiritul critic a devenit perfect sinonim cu polemica și vituperarea. Așa s-a ajuns la concluzia că e bine, chiar glorios, să înjuri pe cineva (dacă se poate cu cît mai notoriu și mai plin de operă, cu atît mai bine). Insolența e luată drept dovadă de sănătate spirituală în țara în care V.V. Ponta cîștigă, glorios, alegeri populare. Doar că, pe cît este de nociv un ”da” continuu, resemnat și decerebrat, pe atît este de periculos un ”nu” fără oprire, isterizat. Spiritul critic sănătos este o suită coerentă de ”da” și ”nu”. Și, orice ”nu” este rostit în onestă așteptare a unui ”da”.
Într-un interviu, Sergiu Celibidache descria repetiția cu orchestra ca fiind o mulțime de ”nu”-uri în căutarea unui ”da”. Cîte ”nu”-uri există?, se întreba retoric dirijorul și tot el răspundea: ”Miliarde”. Cîte da-uri există?, continua el. ”Unul singur!”. Rostul avalanșei de ”nu”-uri este găsirea lui ”da”. Dacă ”nu”-ul este doar o piatră în geam sau un scuipat pe un chip, critica e ratată. Dacă ”nu”-ul așteaptă, cere sau, mai mult, duce spre un ”da”, atunci victoria sa e deplină.
Recomandările noastre
