De la Manaus, schimbăm vaporul pe unul mult mai mare, care promite că ne duce la tripla granită de la Tabatinga în vreo 7 zile.
Noţiunea timpului deja mă depăşeşte, sau eu pe ea, şi datele din jurnal încep să fie aproximative, vreo miercuri, vreun 18, însoţite de câte un sincer semn de întrebare. Mai întâi uiţi zilele săptămânii, lucru la care ajută şi felul în care le numesc brazilienii, în loc de luni, “a doua”, în loc de marti “a treia” şi aşa mai departe. Pe urmă data şi, în final, pierzi complet şirul numărătorii, după care te întrebi la ce îţi folosise această contabilizare care ţi se păruse aşa importantă până de curând.
Într-o zi, amicul Ţuţurică îmi bate cu pumnii în uşă strigându-mi să ies repede. Amicul Ţuţurică (aka Speedy pentru că n-are stare, aka, fără motiv, Răzvan Antonescu) nu e de fel ceremonios, dar cînd mă scoate de la budă cu pantalonii în vine înseamnă că e ceva important: ori o să râdem, ori e berea gratis. Ies, şi îmi face semn să ascult mai atent melodia care duduie oricum în boxe. Într-adevăr, remarcabil. Mă umflă râsul şi uimirea, dimpreună cu o mândrie caraghioasă, dată fiind situaţia, în timp ce identific o melodie românească de tipul “acasă n-o ascult niciodată”, din genul de discotecă “mai-ahi”.
Rugăciunea de dimineaţă se face cu volumul la maximum
Viaţa pe vaporul brazilian de Amazon (trei punţi suprapuse, capacităţi de la 250 la peste 1000 de pasageri plus cargo, de la Belem la Tabatinga scoţi din buzunar cam 250 de dolari, la categoria hamac pe punte) îşi are rutina ei: ziua începe brusc pe la 5 şi ceva, puţin înaintea răsăritului, când sunetele monotone ale nopţii se preschimbă în foşneli agitate. Obiectele însele se trezesc parcă, şi încep să se rostogolească pe podea, cutii de bere, pahare de plastic şi alte zgomote cu proprietari necunoscuţi sau doar bănuiţi.
Apoi preiau semnalul fiinţele mai sensibile, copiii, care încep să trâmbiţeze diverse tonuri emoţionale, şi fojgăiala trezitului se transmite subtil, dar sigur, ca într-un stup. Vocea căpitanului invită pasagerii la café da manhã (micul dejun). Anunţul e semnalul pentru decibelii din boxele de lângă bar, pe puntea superioară - care nu mai tac toată ziua. Repertoriul începe cu muzică uşoară cu spiritu santu şi Dumnezei. Asta durează vreo oră, dând timp soarelui să se ridice câtiva metri deasupra fluviului, şi astfel încălzirea completă, lumea intră în ritmul zilei. Care înseamnă (în nicio ordine anume): preumblat pe punte, privit peisajul, flirtat, băut bere de la bar, improvizat samba la butoaie sau alte percuţii ad-hoc.
După ce toată lumea a băut bine, a mâncat suficientă carne (sudamericanii mănâncă foarte multă carne şi aud că e şi foarte gustoasă, eu una n-am de unde şti), s-a duşat pe punte sau în toaletele de 2x1,5 m, s-a preumblat în sus şi-n jos, orizontal şi vertical, şi a scuipat satisfăcător peste bord, începe contemplarea fabulosului apus de soare de pe fluviu. Fiind culorile probabil foarte ieftine în America de Sud, cerul afişează toată această inflaţie cromatică cu nonşalanţă, şi deopotrivă băştinaşi şi turişti se opresc, şi privesc.
După câteva ore de la apus şi mai mult de o zi lumină de mişcare continuă, populaţia vaporului se pregateşte de odihnă. Fojgăiala aşternutului, a căutării poziţiei celei mai bune în hamac. Pentru prima dată de la orele răsăritului, linişte. Muzica tace aproape ultima, după ce şi-a dublat decibelii cu strigătele sutelor de voci cofeinizate şi cervej-izate. Linişte, aproape brusc, precedată de ultimele şuşoteli de oameni şi obiecte care-şi caută locul.
Fiecare din aceste mişcări se răspândeşte ca într-o reţea (rede=hamac=reţea), din hamac în hamac, de vreme ce hamacele sunt atârnate unele langă altele, pe lăţime şi pe înălţime. Orice acţiune trezeşte o reacţiune în hamacul vecin. Pe jos, bagaje răscolite, farfurii de plastic, muşuroaie de apartenenţe personale care se mută şi cresc aproape organic, după reguli necunoscute, zi de zi.
Nu-i ruşine să te dai în spectacol
Grupul de brazilieni cu care ne-am împrietenit pe puntea des sus - pe care am ales-o strategic pentru că e mai mică şi mai aproape de bar - o ţine într-un chef continuu, încât devine incert faptul că dorm vreodată. Într-o zi, unul dintre ei, pentru variaţie, îşi înveşmântează trupul de pit-bull zglobiu cu rochia împumutată de la una din doamne, şi se preumblă pe punte în paşi de paradă, neobişnuit de siguri dat fiind că pare a se hrăni doar cu bere. Cat-walk-ul se întrerupe când, subestimându-şi , sare pe una din mesele din plastic, care, surprinsă, cedează instantaneu, rupându-se de la jumătate.
Expresia “se dă în spectacol” nu mi se pare cea mai potrivită, mai aproape descrierii find “face spectacol”, pentru că implică faptul că potagonistul ştie foarte bine ce face, şi o face cu plăcere. Citeam înainte de apleca spre Sudamerica, pe undeva prin internet, că zice-se în Brazilia e ruşinos să bei şi să te îmbeţi. Ori am dat eu numai peste excepţii, ori ăştia scriu ghidurile stând acasă în fotoliu şi îndopânduse cu hamburgeri. Adevărul e foarte dincolo de noi.
Citiţi şi: 1. O româncă prin jungla amazoniană
2. Rio de Janeiro, nimic periculos
3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă
4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
6. Belém, oraşul de pe axa cauciucului
7. 250 de oameni pe Lebăda Albă
8. Let's rock and roll, Jesus, baby