După ce Rusia țaristă s-a transformat în URSS, aceasta a fost pusă într-un soi de „carantină” de către marile puteri capitaliste interbelice. Cele din urmă erau suspicioase în ceea ce privește noul model economic-social propus de Uniunea Sovietică.
Totuși, în fața amenințării comune reprezentate de puterile Axei, aceste resentimente au fost puse deoparte, ducând la formarea Marii Coaliții și la colaborarea prin conferințele de la Teheran, Yalta și Potsdam. Acestea au trasat viitorul lumii postbelice. Însă, odată cu victoria asupra Germaniei și Japoniei în 1945, alianța dintre SUA și URSS a început să se destrame. Puterile s-au transformat din aliați în adversari.
În cartea sa „La est de Cortina de Fier”, autorul Corneliu Filip menționează faptul că percepția Kremlinului în acea perioadă este greu de determinat. Până în prezent, accesul la arhivele rusești a fost destul de limitat.
Situația din Uniunea Sovietică
Însă, el spune că: „Un fapt este însă cert. În 1945 când sărbătorea Victoria asupra Fascismului şi finalul Marelui război pentru Apărarea Patriei, şi Conducerea de la Kremlin în frunte cu Stalin, ştia că deşi victorioasă, Uniunea Sovietică era foarte distrusă şi că prioritară trebuia să fie reconstrucţia şi nu implicarea în noi confruntări militare, în primul rând cu Aliaţii de până atunci. Deşi au ajuns în inima Europei, în Germania, forţele Armatei Roşii erau epuizate.
Nici în plan intern situaţia nu era mai uşoară. Dislocările masive de populaţie produse de derularea luptelor, urmate de deportări masive făcute din ordinele lui Stalin, în special pentru popoarele din vest care au fost sub capitalişti în perioada interbelică. Astfel, în Ucraina de Vest s-au desfăşurat lupte între forţele sovietice de securitate şi partizanii naţionalişti ai lui S Bandera. Acestea au continuat mult după terminarea războiului, până în 1949-1950. Potrivit statisticilor recente, în luptele cu „banderiştii” în perioada amintită, au fost omorâţi circa 22.000 de ostaşi ai Armatei Roşii. Dar şi circa 30.000 de lucrători de partid şi de stat, alţi civili.”
Sfera de influență a lui Stalin
Corneliu Filip precizează: „În propria sferă de influenţă, Stalin dorea să evite orice surpriză. Să nu mai fie surprins pe picior greşit ca în iunie 1941. Aşa cum a subliniat dictatorul de la Kremlin, ca răspuns la discursul lui Churchill de la Fulton, ca a lăsat să cadă o,,Cortină de fier” peste Europa, în ţara sa „nu pot să fie uitate următoarele împrejurări: germanii au trecut la invadarea Uniunii Sovietice prin Finlanda, Polonia, România, Bulgaria, Ungaria. În aceste ţări existau pe atunci guverne duşmănoase Uniunii Sovietice”. Concluzia e exprimată limpede: „Ce poate fi de mirare că Uniunea Sovietică dorind să se asigure pentru viitor, căuta să obţină că în aceste ţări să există guverne care să aibă o atitudine loială faţă de Uniunea Sovietică?”.
Pe urmă, el adaugă: „Schimbarea s-ar fi produs, după opinia recentă a unor istorici ruşi de faptul ca în condiţiile deţinerii armei atomice de către SUA pentru Stalin aceasta însemna că „brâul de securitate” al regiunilor „prietene” trebuia ţinut sub control, de aceea s-a trecut de la guverne care nu erau iniţial gândite ca fiind comuniste sau sub direcţia comuniştilor la guverne în care oamenii Moscovei, în bună parte agenţi kominternişti, instruiţi la Moscova aveau să deţină cuvântul hotărâtor.”
Însă, anul 1947 avea să aducă schimbări majore pentru lumea postbelică. Dacă v-am stârnit curiozitatea, puteți comanda cartea de pe edituradecarte.ro