Am parcurs cu delicii cartea prietenului Cristian Preda intitulată ”Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 pînă în zilele noastre” (ed. Polirom, 2011).
Este o excelentă istorie electorală a României, un fel de descriere a destinului național din alegeri în alegeri. Admit și eu că alegerile sînt momente importante în istoria politică a oricărei națiuni, poate nu atît de importante pe cît pare a crede autorul și, în orice caz, nu toate alegerile au egală importanță. Să fim serioși, ce importanță pot avea alegerile din anii 70 sau 80? Totuși, de dragul autorului, pot merge pe teza subîntinsă de demersul său, cum că venirile norodului la urne sunt cele mai importante momente din istoria politică a unei națiuni pentru că atunci și doar atunci întreaga suflare se exprimă și ceea ce exprimă ea este definitiv. Cel puțin pentru un timp. Și cel puțin teoretic. Cartea e scrisă alert, e plină de date și documente și, mai important pentru unul ca mine, mustește de anecdotică. Alegerile, în general, pot fi bine înțelese doar dacă, pe lîngă toate datele statistice care le alcătuiesc realitatea și pe lîngă implicațiile politice ale rezultatului lor, colectăm cît mai multe situații anecdotice. Povestea cîte unuia față cu scrutinul este, uneori, mai elocventă pentru natura fenomenului general decît tomuri de analize docte sau jurnalistice. În fond, alegerile sunt o experiență a cetățeniei care, la rîndul ei, este doar una dintre identitățile oricui. De aceea, fundamental, alegerile îmi par experiențe umane.
Cristian Preda lucrează, din fericire, cu un material bogat. De la 1831 încoace, am avut mai bine de 100 de alegeri în România. Avem și multe mărturii ale acestora (procese-verbale, articole din presa vremii, însemnările oamenilor politici etc.), dar și o vastă literatură cu evidente virtuți mărturisitoare. Vor găsi mulți istorici sau politologi argumente pentru valoarea acestei cărți. Pe mine, unul, cartea m-a convins că este o lucrare serioasă cînd, în chiar a doua ei pagină, am găsit reprodusă faimoasa scenă dintre Zoe, Tipătescu și Cetățeanul turmentat din primul act al ”Scrisorii pierdute”. Un autor care scrie despre istoria electorală a României și nu începe cu acest moment, adică cu descrierea perfectă a softului după care se derulează procesul electoral românesc în veac, a ratat totul. Dimpotrivă, cine începe un asemenea demers cu această strălucită pagină de românism, înțelege totul. După cum se vede, Cristian Preda este unul dintre acești din urmă autori.
În cartea lui Preda, printre detaliile anecdotice, unul mi se pare formidabil nu doar prin bizarerie, cît prin semnificații. Ați auzit vreodată de Vladimir Stoica din Ismail? Cred că nu. Nici eu, pînă să ajung în cartea lui Cristian Preda la următorul fragment: «O situație specială, descrisă prima oară de Kogălniceanu și reluată apoi de istorici și de sociologi, este cazul lui Vladimir Stoica. E un nume care își merită locul în istoria reprezentării din România, fiindcă era singurul cetățean din Ismail ce figura în colegiul alegătorilor primari. Despre acest Stoica, Kogălniceanu spunea că ”el este și alegător în ocoale și delegat și prezident și secretariu, dumnealui formează colegiul întreg, prin urmare dumnealui este învestit cu drit de a trimite singur un deputat în Adunare”. Acest singur alegător, în alegerile din 1859,a desemnat ca reprezentant al colegiului primar al ținutului Ismail pe Nicolae Docan, iar în cele din 1860, pe Costin Vârnav. Modest însă, V. Stoica, în certificatul privitor la rezultatul ultimei alegeri, pe care îl elibera atît în calitate de președinte cît și de secretar al colegiului electoral format din el însușii, îl declară ales pe C. Vârnav cu majoritatea, iar nu cu unanimitatea unui singur vot. Cazul lui Vladimir Stoica e cu atît mai elocvent pentru epoca despre care vorbim, cu cît Adunarea a anulat alegerile din 1860 din Ismail, considerînd că un colegiu nu poate avea doar un votant. Ca urmare, colegiul respectiv nu a avut reprezentant din partea alegătorilor primari»(p.84)
Pentru mine, frapantă în această istorie este singurătatea alegătorului român V. Stoica și, apoi, rezultatul dezolant al efortului său electoral: anularea alegerilor pe motiv de singurătate. Ca și cum era vina lui că e singur. Ca și cum singurătatea este un păcat electoral incurabil. Ca și cum singuraticii nu contează. V. Stoica nu e doar singur în fața urnelor, așa cum e normal să fie orice elector, el e singur în tot colegiul. Votul său nu e doar decisiv, e mai mult decît atît – e absolut suveran. Mă întreb, de ce nu s-o fi votat pe el însuși? Poate că nu-l atrăgea deputăția, dar o putea face oricînd și zdrobea orice alt candidat. Cum s-ar comporta astăzi un român pus în situația lui Vladimir Stoica? Cum s-ar comporta guvernul cu el? De fapt, acest Robinson Crusoe electoral ne exprimă, într-un fel, pe noi toți. Vă las să vă gîndiți cum...
Recomandările noastre
