SILVIU SERGIU: "Pe Ion Iliescu îl ia gura pe dinainte: ba că «proprietatea e un moft», ba că «Europa e scârnavă»".

Un profesor de geologie l-a întrebat odată dacă el crede în Dumnezeu.

Bucureşti, 3 martie 2008. O vilă confortabilă din Cartierul Primăverii. Odinioară, în ea se lăfăiau foştii nomenclaturişti comunişti. Între timp, nu s-a schimbat mare lucru, chiar dacă ţara a trecut printr-o revoluţie. A fost, pesemne, confiscată.

În sufrageria inundată de soarele primăvăratic, stă el. Ultimul comunist. „Comunistul cu faţă umană“, „comunistul de bine“ cum îi place să se alinte în intimitate. Împlineşte astăzi 78 de ani, iar bătrâneţile îi sunt alinate de binefacerile capitalismului. Fie el unul de cumetrie, cum ipocrit l-a catalogat, „uitând“ că l-a girat din cea mai înaltă funcţie în stat.

Clipele în care se gândeşte la înaltele idealuri revoluţionare, care i-au înflăcărat anii tinereţii, sunt tot mai rare.

De câte ori o face, îl ia gura pe dinainte. Ba că „proprietatea e un moft“, ba că „Europa e scârnavă“, ba „impozit de 80%“. De câte ori a scăpat porumbelul, a fost înfierat în public. Ba că e „o cârpă kaghebistă“, ba că e „o bătrână şandrama comunistă“, ba că e „expirat“. Toate etichetele astea l-au deranjat. Îi plac etichetele doar atunci când le pune el.

Cum a fost cu „prostănacul“. Ce bine s-a simţit atunci. Mai ales că a îndrăznit ulterior să-i fure şefia partidului. Acum câteva zile, acelaşi prostănac a făcut un banc despre sex pe seama lui. Cică: „important este de ce parte te afli“.

Zâmbeşte satisfăcut. El a fost întotdeauna de partea care trebuie. Niciodată la primire. Nici chiar atunci când a fost vorba de România. Nu a avut nicio reţinere să o siluiască. A avut însă ipocrizia să pretindă că a fost „coup de foudre“.

Brusc, un fior de plăcere îi străbate şira spinării. Plăcerea pe care o simte cuprinzându- i trupul este un orgasm de trufie. A reuşit. A fost greu, dar în cele din urmă a reuşit! Şi-a câştigat locul în cartea de istorie. Nu mai contează dacă la „buni“ sau „răi“. Nu mai contează că, nu o dată, a călcat pe cadavrele celor care au îndrăznit să-i stea în cale. Nu mai contează că, de câteva ori, a chemat poporul să-l scape de popor şi s-a sfârşit în sânge. Contează doar că a reuşit. La 78 de ani, sentimentul ăsta îl împlineşte. Gândul îi fuge apoi (curios!) la Dumnezeu. Deşi liber-cugetător, nu poate să nu se gândească cum va arăta sfârşitul. Dacă, totuşi, El există. Dacă, totuşi, va trebui să dea socoteală pentru fărădelegile sale. Dacă, totuşi, există Judecată de Apoi. Un fior de teamă i se strecoară în suflet.

Îşi aduce aminte că un profesor de geologie l-a întrebat odată dacă el crede în Dumnezeu. S-a fâstâcit. Nu prea a ştiut ce să răspundă. Apoi a pierdut alegerile. A trecut la mustaţă pe lângă al doilea mandat. Sau să fi fost al treilea? Să fi fost un semn divin?

Se scutură nervos, ca şi cum ar fi vrut să se lepede de ceva rău. „Ce-s prostiile astea? Ce frică? Ce Dumnezeu? Ce Judecată de Apoi?“ N-a crezut niciodată în Divinitate. N-o să înceapă să creadă acum, să-şi tulbure bătrâneţile. A fost întotdeauna un om fără Dumnezeu ca să aibă acum nevoie de Creator.