Cam aşa. Cam ca fumul părelnic din tehnica particulară a picturii – folosită magistral de Leonardo da Vinci, la „Mona Lisa” (mai ales la umbrele din jurul ochilor!) – care constă într-o tranziţie extrem de fină, prin amestecarea culorilor, atât de fină, încât nu se poate distinge trecerea de la o nuanţă la alta.

Sau, cum spunea Leonardo, „fără linii sau delimitări, în maniera fumului sau a unei imagini neconturate”. Englezii, aşa cum îi ştim mai scrofuloşi la datoria  semanticii, au tradus termenul „sfumato” prin soft, vag sau blurat… Gata, ajunge!

…Deci, ca să revin, aidoma unui fum îmi pare că s-au risipit toate imaginile scoase dintr-o călătorie iniţiatică (nu-i vorbă, că fiecare călătorie este un drum „al lui Ulise”, încărcat de învăţăminte…„Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage”, zicea magistral un „grand classique” al poeziei franceze din secolul al XVI-lea). Aşadar, contururile s-au efasat, zecile de imagini s-au vărsat unele în altele, ca nişte vase comunicante. Totul a devenit „flou”.

Săptămâna din Toscana – unde m-am dispersat, ca într-o difracţie culturală, în vreo opt aşezări: San Gimignano, Certaldo, Volterra, Siena, Montalcino, Montepulciano, Assisi, Bergamo – a însemnat un turnir cu timpul, cu prejudecăţile şi cu obsesiile. Un turnir pe care cred că l-am câştigat. Cu toate că, de-abia acum încolo, sper ca tehnica memoriei „sfumato” să se stingă, fumul să se şteargă, amintirile să se limpezească şi să devină tot atât de puternice ca şi emoţiile încercate în momentul cuplării privirii la „vedere”.

Idolul lui Mircea Badea. N-a mai văzut niciodată un om ca el

Schimbări pe piața imobiliară. Investițiile, reglementate printr-o lege nouă

Acum, însă ele trec în stări coloidale (amintindu-mi de extraordinarele decoraţiuni, ca nişte cocoloaşe uriaşe parcă din vată de zahăr, căzute din bolţile din faţa Palazzo Nuovo din Bergamo, precum fulgi de spumă cremoasă ce te îmbiau numai să întinzi mână deasupra, ca să culegi cu degetul un pic de „frişcă”…în cadrul unui festival internaţional, numit „I Maestri del Paesaggio – Landscape. Garden. Design”, unde au participat 50 de firme din domeniu, care, printr-un demers imaginativ extraordinar, au schimbat câteva locuri – de pildă, Piazza Vecchia – în momente de tihnă a privirii şi de confort citadin… scuzaţi lungimea parantezei, dar e foarte greu să povesteşti în câteva cuvinte feeria dintr-un oraş cu o primărie atât de sănătoasă la cap, încât şi-a permis să organizeze şi un festival internaţional de design al peisajului!... Andreea, ai legătura!). Apoi, tot aşa, treptat, moliciunea dispare, consistenţa se întăreşte, configuraţia e clară, până când se vor transforma în entităţi puternic individualizate în memorie. Şi atunci, mai putem vorbi! Poate vom vorbi şi despre Florenţa – regina incontestabilă a Toscanei – unde însă mi-am păstrat un loc de şedere consistentă…În viitor.

Atunci, vom şti sigur că Teatro Gaëtano Donizetti din Bergamo este foarte aproape de Torro dei Caduti (închinat eroilor), inaugurat în 1924, de Benito Mussolini (turnul, nu teatrul… Il Duce, ştim că a avut teatrul în sânge!) Că, la fel ca şi în alte oraşe cocoţate, cel mai faimos cetăţean dă numele lui unei străzi, unei pieţe, unui palat, unui hotel, unei bottega sau unei întregi serii de artefacte turistice (aşa şi cu Donizetti!). Că, dintre ele, doar Volterra şi Bergamo sunt prevăzute cu „funicolare”, dar cel din Bergamo e mai lung. Că La cappella della Madonna di Vitaleta este o „chiesetta” aflată pe teritoriul comunal di San Quirico d'Orcia, pe drumul dintre Siena şi Montepulciano, ţine de arhidioceza Siena-Colle di Val d'Elsa-Montalcino şi răsare parcă de nicăieri, în pustiu, înconjurată de „crete senesi”, alternând cu podgorii şi pâlcuri de pădure, totul pe fundalul lui Monte Amiata. La Vitaleta din Valle d’Orcia (poate cea mai frumoasă „valle” din Toscana, unde fotografii vin tot timpul anului, ca să surprindă peisajul absolut magnific!) nu doar că este monument protejat de UNESCO, dar e şi emblema foto a întregii provincii, uşor de găsit în orice album sau calendar cu Toscana. Sau că spectaculoasa „chianina toscana” este o rasă de vaci (le-am văzut şi eu, din fuga maşinii, undeva, dincolo de Pienza!) foarte veche, de aproape 2.000 de ani, de culoare alb-porţelan, cu înălţimea variind între 1,55m şi 2,00(!), din a cărei carne slabă se face acel nemuritor şi savuros „bistecca alla fiorentina”. Sau că specialitatea culinară „tipico di Bergamo alto”, cu un gust de excepţie, este „polenta e osèi dolce”, un fel de mămăligă dulce, unsă cu cremă de migdale. Sau că una. Sau că alta. Şi câte şi mai câte!...

Rămâne să vedem cât va rezista „sfumato” şi ce isprăvi va face „Căpitanul Mnemo”.

P.S. Îmi pare rău că în Toscana, în urma mea s-a prăvălit potopul. Cu pagube uriaşe şi victime omeneşti. Poate că vorbele noastre vor mai domoli un pic din durerea acelor oameni minunaţi.