Atunci, deși ne aflam sub cizma bolșevică, abilitatea și tenacitatea lui Justinian Marina (cel numit atât de nedrept „Patriarhul Roșu”) a făcut posibilă canonizarea lui Calinic de la Cernica, a mitropoliților transilvani Ilie Iorest și Sava Brancovici, a lui Iosif de la Partoș, a lui Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și a țăranului Oprea Miclăuș. Până în 1955, mai sunt canonizați, printre alții Cuvioasa Parascheva sau Dimitrie cel Nou. După revoluție, în 1992, sunt canonizați între alții Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și fiii săi, Daniil Sihastrul, Teodora de la Sihla. Urmează alte rânduri de canonizări în 2003, 2005, 2008… Acum se pregătește Arsenie Boca…

De fiecare dată, cu o stranie obstinație, au fost ocoliți cei pe care evlavia populară a început să-i numească „Sfinții Închisorilor”. A celor care, fie că au murit în temnițele comuniste, fie că au supraviețuit, dar nu s-au dezis de credința în Hristos, în ciuda încercărilor cumplite. Mii și mii de mărturii cuprinse în arhive, jurnale, cărți, documentare vorbesc despre uriașul martiriu la care a fost supus poporul român.

Comuniștii au încercat să extermine elita românilor printr-un masacru sistematic, pus la cale cu sânge rece. Au murit milioane. Alte milioane au fost schingiuite, distruse fizic și psihic. Însă mulți, incredibil de mulți, au rezistat ororilor nemaivăzute (Experimentul Pitești a fost unic în lume). Ca într-o mașină de tocat, comuniștii au băgat în temnițe doctori, ingineri, preoți, filosofi, studenți, elevi, avocați, scriitori, prinți, muncitori, boieri și țărani. Pe partea cealaltă au ieșit morți, schilozi și sfinți. Vreme de mai bine de un deceniu, România a fost un „Martirodrom”.

Majoritatea zdrobitoare a sfinților din calendarul creștin sunt mucenici din timpul prigoanei creștine a primelor secole. Rămâne de neînțeles cum din perioada celei mari prigoane împotriva creștinilor de pe aceste meleaguri nu a fost găsit nimeni vrednic să fie canonizat. Cu ce sunt mai puțin sfințitoare torturile de la Aiud sau Gherla decât cele din vremea lui Nero sau Dioclețian?

Dar gesturile de o amețitoare măreție, de jertfă pentru aproapele, înregistrate cu miile în pușcăriile comuniste, nu sunt demne să stea alături de cele din primele veacuri creștine?

Valeriu Gafencu îi dă singura pastilă de streptomicină pe care o are, și de care depindea viața sa, evreului Richard Wurmbrand.

Mircea Vulcănescu se întinde pe jos, pe podeaua umedă și rece de ciment, pentru a-i servi drept saltea unui tânăr tebecist, salvându-i astfel viața. Vulcănescu, în schimb, va muri de plămâni. Gheorghe Calciu-Dumitreasa își sfâșie încheietura mâinii, pentru a-și deschide vena, și îi dă să bea din sângele său colegului său de celulă, sperând că astfel se va întrema.

Astăzi, Gafencu, Vulcănescu și Calciu sunt prigoniți în continuare, numele lor fiind interzise în spațiul public; în schimb, Wurmbrand a fost declarat în urmă cu niște ani, cu ocazia unui concurs de televiziune, „Cel mai mare român”.

Biserica Ortodoxă Rusă, cu toată moștenirea ei KGB-istă, cu toate reverențele pe care le face unei puteri cu nostalgii staliniste, a canonizat după căderea Uniunii Sovietice mii de mucenici ai Gulagului.

Ba mai mult, în 2011, ar fi trebuit ca la București să plesnească niște obraji de rușine, când Mitropolitul Vladimir al Chișinăului a anunțat că are în vedere să propună Sinodului Patriarhiei Moscovei (de care ține!) canonizarea lui Valeriu Gafencu (născut la Sângerei, lângă Bălți), dacă Patriarhia Română este de acord, sau nu are ea de gând să-l canonizeze, așa cum s-ar cuveni. Biserica noastră, însă, tace. Atacată din toate părțile, se teme să deschidă un nou front. Poate cel mai mare. Sperând poate să se ivească un moment mai propice, când se va mai potoli prigoana. Mă tem, însă, că într-o Europă care a început din nou să dezvelească statui ale lui Marx, prigoana abia începe. Acalmia sperată nu va veni.

O precizare foarte importantă: NU Biserica este cea care „face” sfinți. Evlavia populară impune Bisericii pe cine să canonizeze. Însuși Patriarhul Daniel explica mecanismul: „Biserica constată sfințenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate”. Însă Biserica are rolul (și datoria) de a dezbate cazurile pe care credincioșii (membri și ei cu drepturi depline ai Bisericii) i le supun atenției. Or, de ani de zile, în ciuda evlaviei crescânde a credincioșilor, Biserica Română se face că nu vede dosarul „Sfinților Închisorilor” care îi stă pe masă ca un ghimpe. Ca o oglindă a lașităților.