Dacă în prima zi de Crăciun este prăznuită Nașterea Domnului, iar în a doua, Maica Domnului, a treia zi de Crăciun îi este rezervată Sfântului Ștefan, primul mucenic al Bisericii Creștine. Cel dintâi care a urmat modelul lui Hristos, jertfindu-și viața pentru credința sa.

După ce Duhul Sfânt se pogoară asupra Apostolilor și aceștia își încep misiunea, numărul creștinilor crește spectaculos de la o zi la alta. Ritualurile devin mai complexe. Mulți își donează averile pentru comunitate, iar fondurile trebuie gospodărite.

Tânăra comunitate simțea nevoia unor „administratori”, așa că cei 70 de apostoli decid ca șapte dintre ei „cu nume bun, plini de duh și de înțelepciune” să preia această slujbă. Cei șapte diaconi (de la „diakonos”, slujitor în grecește) sunt Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae.

Diaconii din primii ani ai creștinismului aveau îndatoriri mult mai complexe decât cei de azi: ei dădeau creștinilor împărtășania, botezau, slujeau, predicau, vegheau la bunul mers al agapelor creștinești, acele „mese ale dragostei” atât de diferite de chiolhanurile care însoțesc sărbătorile de azi.

Tânărul Ștefan este numit arhidiacon, un fel de administrator șef. Deși iudeu, el purta nume grecesc („stephanos” = cunună, ca o prevestire a cununii muceniciei cu care se va împodobi).

Văzând ardoarea cu care predică noua credință, iudeii îi pun gând rău. Martori mincinoși vor declara în fața Sinedriului, tribunalul din acea vreme, că l-au auzit cum hulea împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise, cum spunea că Iisus Nazarineanul a venit să strice Legea lui Dumnezeu.

Chemat să dea socoteală, Ștefan nu se pierde cu firea. Fața lui strălucește ca un înger. Tânărul rostește atunci unul dintre cele mai spectaculoase, incendiare discursuri din istoria oratoriei (îl găsiți în Cap. 7 din Faptele Apostolilor).

„Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum!”, tună tânărul.

Era prea mult. Iudeii furioși îl scot afară din cetate, îl duc în Valea Iosafat și îl ucid cu pietre.

„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, s-a rugat tânărul pentru asasinii săi. „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, a mai zis și și-a dat sufletul.

Nicolae Steinhardt face distincția între „a ședea” (pe un scaun, pe o bancă) și „a sta” (a se ține drepți în picioare). Așadar, zice Steinhardt, Hristos s-a ridicat în picioare la moartea lui Ștefan, întâiul mucenic al Bisericii Sale.

Pe coama dealului, hainele ucigașilor erau păzite de un alt tânăr iudeu, pe nume Saul. După revelația de pe drumul Damascului, avea să devină Apostolul Pavel.