Cuviosul Gherasim s-a născut în secolul al V-lea în provincia Lycia, în sudul Asiei Mici, într-o familie înstărită.
Sfântul Gherasim a renunțat la averea familiei și la viața lumească pentru a se călugări. A plecat în Tebaida, în deșertul egiptean.
S-a nevoit acolo o vreme în post și rugăciune, după care s-a întors în Lycia.
Spre sfârșitul domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a părăsit Lycia și a plecat în pelerinaj în Țara Sfântă. Aici, s-a așezat în pustia Iordanului, unde a trăit o vreme în sihăstrie, petrecându-și viața în post, rugăciune și alte nevoințe duhovnicești.
Erezia
În acea vreme, viața bisericească era tulburată de tensiunile iscate între creștinii ortodocși, pe de o parte, și adepții lui Dioscor I, papă-patriarh al Alexandriei (444-451) și Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri din Constantinopol, care susțineau învățătura monofizită despre Hristos.
În anul 451, când împărații Marcian (450-457) și Pulcheria au convocat Sinodul Ecumenic de la Calcedon, doctrina monofizită a fost condamnată ca eretică.
O parte a creștinilor din Orient, în special din Siria și Egipt au continuat însă să-i urmeze pe monofiziți. Aceasra a dus la o ruptură a Bisericii din Orient. Potrivit „Vieții Sfântului Eftimie cel Mare” scrisă de Sfântul Chiril al Ierusalimului, cuviosul Gherasim s-a lăsat o vreme înșelat de erezia monofiziților.
Însă, având obiceiul să meargă adânc în pustie, în locul numit Ruva, l-a întâlnit odată pe Sfântul Eftimie cel Mare. Aceasta i-a arătat greșeala învățăturii lui Eutihie și l-a îndrumat să se întoarcă la dreapta credință.
Ucenicul Sfântului Eftimie
Cuviosul Gherasim s-a pocăit, devenind un înfocat susținător al învățăturii de la Calcedon.
A rămas mai multă vreme lângă Sfântul Eftimie, petrecându-și viața în pocăință. Mai târziu, după ce s-a așezat în apropiere de râul Iordan și până la moartea Sfântului Eftimie (473), venea adesea la el, rămânând să petreacă o vreme alături de acesta.
În jurul Sfântului Gherasim s-au adunat o mulțime de ucenici, atrași de faima nevoinței lui și râvnitori de o viață monahală aspră.
Sfântul Gherasim a întemeiat în anul 460 o mănăstire de tip lavriot în deșertul Iordanului, la depărtare de un stadiu de râul Iordan.
Sfântul Gherasim ducea o viață încă mai aspră decât monahii din jurul său. În Postul Mare, se retrăgea în adâncul pustiei, și ținea post negru, luând doar Sfânta Împărtășanie și atât.
Povestea leului
Potrivit tradiției păstrate în Limonariul lui Ioan Moshu, într-o zi, pe când mergea de-a lungul râului Iordan, cuviosul Gherasim s-a întâlnit cu un leu care răcnea. Apropiindu-se de el, a văzut că animalului îi intrase o așchie în labă, care îl făcea să sufere.
Cuviosul s-a apropiat atunci de leu, i-a scos așchia, i-a curățat rana, a legat-o și a voit să plece mai departe. Se gândea că leul avea să se întoarcă în peștera unde se adăpostea de obicei.
Însă leul l-a urmat supus până la mănăstire, iar după aceea îl urmărea peste tot, ascultând tot ce i se poruncea.
Spre uimirea întregii comunități, leul devenise pașnic, supus în toate starețului și se mulțumea să trăiască doar cu pâine și legume.
Sfântul Gherasim i-a dat leului în pază catârul mănăstirii, care păștea pe lângă râul Iordan. Într-o zi, pe când leul dormea, catârul s-a rătăcit și a fost furat de un negustor care trecea prin acele locuri. Leul, văzând că dispăruse catârul, a pornit în căutarea lui, Negăsindu-l, s-a întors, spre seară, la mănăstire, cu capul plecat.
Leul ascultător
Frații au crezut atunci că leul fusese biruit de firea lui de prădător și mâncase catârul. Sfântul Gherasim a poruncit ca, drept pedeapsă, leul să îndeplinească sarcina catârului de până atunci, aducând vasele cu apă pentru mănăstire în spinare. Docilă, fiara s-a supus poruncii starețului.
După câteva luni, negustorul hoț a trecut iarăși pe lângă Iordan, având cu el catârul furat și trei cămile, legate una de alta, după cum era obiceiul. Trecând atunci și leul prin apropiere, a recunoscut catârul și s-a pornit să ragă atât de tare, încât negustorul, înspăimântat, a luat-o la fugă.
Apucând atunci frâul cu gura, leul a adus catârul înapoi la mănăstire, cu cămilele legate de el.
Sfântul Gherasim a înțeles că el și ceilalți frați s-au înșelat în privința leului. I-a dat acestuia numele de Iordan și nu i-a mai dat nici o însărcinare, lăsându-l să se întoarcă la viața lui din pustie.
Timp de cinci ani însă, până la moartea Sfântului, leul se întorcea în fiecare săptămână la mănăstire, la cuviosul Gherasim.
Sfântul Gherasim a trecut la Domnul cu pace în anul 475, fiind îngropat de frați cu mare cinste, lângă biserică.
Iar când leul Iordan a venit, ca de obicei, în săptămâna aceea, la stareț, nu l-a mai găsit decât pe ucenicul acestuia, Savatie. El i-a vestit moartea starețului și i-a arătat mormântul acestuia.
Atunci, leul a început să ragă de durere și, culcându-se peste mormântul sfântului, a murit acolo.
Mormântul și mănăstirea cuviosului Gherasim au devenit loc de pelerinaj până în zilele noastre.