Îl parafrazez în titlu pe unul dintre cei care, prin scrierile lui, mi-a marcat viaţa. Mie şi tatălui meu. Panait Istrati. Brăileanul meu de geniu. Totul a fost un fel de năuceală. Prima „atestare documentară” a dorinţei mele de a deveni jurnalist, este din vara anului 1972.
Eram în clasa a opta şi, pe atunci, se dădea elevilor, aproape de sfârşitul anului, un chestionar cu două întrebări inepte: „Ce vrei să te faci” şi, „De ce”. Eu, spre deosebire de foarte mulţi dintre colegii mei de clasă care voiau să devină miliţieni, pompieri, piloţi pe avioanele de vânătoare (în apropiere de Brăila, oraşul meu natal, era un aeroport militar şi toată ziua avioanele brăzdau cerul), am scris: „ziarist”. La a doua întrebare nu am mai răspuns. Pentru că habar nu aveam de ce.
Două săptămâni mai târziu, dintr-o întâmplare, îmi apărea şi primul meu articol în ziarul local de la Brăila. Ce se întâmplase de fapt prin spate, fără ştirea mea.
Diriginta de la şcoală, doamna Zgârcitu - bun nume avea, că era zgârcită în toate - când a citit răspunsul la întrebarea mea din chestionar, a sunat-o imediat pe mama, Dumnezeu s-o ierte. Să-i spună că am de gând să o iau pe căi greşite. Ce-i meserie-i aia, ziarist? De-aia aveam şapte la purtare, că eram obraznic. Şapte, deşi, după părerea mea, năzbâtiile mele nu erau cu nimic deosebite faţă de ale celorlalţi băieţi de vârsta mea. Poate, cel mult, jucând câte un baschet în recreaţie la panoul agăţat de un perete în curtea şcolii, uitam să mai intru la ora de matematică.
Mama, care voia să mă fac doctor, ca s-o îngrijesc la bătrâneţe, ia spus lui tata. Că o sunase diriginta, că o luasem razna şi nu se va alege nimic de mine. Lângă blocul unde locuiam era un bar. Acolo îşi făceau veacul jurnaliştii de la ziarul local şi mama nu prea avea o părere bună despre ei. Mai ales că şi tata, prieten cu ei, mai zăbovea pe acolo câteodată, în drum spre casă. În virtutea acestei prietenii, tata, după ce aflase ce vreau să mă fac, îl rugase pe unul dintre ei să vadă dacă este ceva de capul meu. Dacă aş putea să devin jurnalist.
Vasile Rusescu. Primul meu mentor în ale gazetăriei
Într-o marţi, veneam de la antrenament, de la baschet şi am trecut prin faţa barului. M-a strigat Vasile Rusescu. M-am oprit în uşă şi mi-a strigat de la masă: „Sorine, pe voi vă duce la muncă patriotică”? „Da”. „Scrie-mi şi mie ceva despre ce faceţi acolo”.
Nu-mi venea să cred. Vasile Rusescu era o vedetă locală. Îmi ceruse mie... un text! Aşa, din senin, în faţa barului, care se numea „Tractorul”, dar căruia toată lumea îi spunea cu vechea denumire din vremea de glorie interbelică a portului brăilean: „La Arion Ciuplea”.
A urmat una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Visam că sunt vânzător de ziare. Că ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, că mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi că strig din toţi plămânii titlul care dădea capul de ziar. Desigur, articolul era scris de mine. A doua zi m-am dus la cinematograf. Rula un film american, alb-negru, pe care trebuia neapărat să-l văd, pentru că auzisem că e cu ziarişti. „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit mai întâi de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia.
Fascinația unei tipografii și primul reportaj
Vă daţi seama ce fantezii mă bântuiau? După film, m-am dus direct la redacţia ziarului, să văd pe viu ceea ce văzusem pe marele ecran. Am hălăduit pe acolo până noaptea târziu, când a ieşit ediţia de a doua zi, fără să mă întrebe nimeni nimic. De fapt, bântuisem mai mult prin tipografie. Am plecat acasă mult după miezul nopţii, fascinat. Fascinat de linotipuri, de mirosul de hârtie, de plumb şi de cerneală tipografică, toate amestecându-se încântător, de rotativa halucinantă care îţi lua ochii atunci când pornea, de cititul plat, fără intonaţii, al corectorilor, de înjurăturile redactorilor care erau de serviciu. Învăţasem chiar şi termeni tehnici. Ştiam ce este un corp de literă, ce este un caracter de literă, o albă, un ludlow, ce sunt acelea aldinele şi ce sunt verzalele, ce înseamnă un punct tipografic, un linotip, un culegar sau o ramă de paginaţie.
La sfârşitul săptămânii, duminică, ne-a dus cu şcoala la muncă patriotică. Nu pe toţi, ci doar elevii-problemă. Eu, cu 7 la purtare, eram cap de listă. Ne pedepseau, cum ar veni. Habar nu aveau ce bine îmi făceau cu pedeapsa lor. Aceea a fost prima mea documentare pe teren. Se demolaseră nişte clădiri vechi şi noi, elevii, trebuia să recuperăm cărămizile. Ce să scrii despre nişte adolescenţi care adună cărămizi şi apoi le cară câte doi cu o targă din lemn, ca pe răniţi în război.
Seara, rupt de oboseală, deşi nu eram chiar firav, înotul de mic în Dunăre şi baschetul de performanţă pe care îl făceam atunci lăsaseră urme pe muşchii mei de adolescent, îmi venea să cad lat în pat. Nu am făcut-o. Nici măcar nu am mai mâncat. Am tras un duş să dau jos praful de pe mine şi m-am apucat de scris. Credeam atunci că scriu un reportaj. De fapt, era o compunere mai răsărită, în care povesteam cum cărasem noi cărămizi cu targa.
Ciorna, cu foarte multe ştersături, am trecut-o pe curat şi apoi am adormit fără să-mi dau seama cât sunt de flămând, visând o rotativă care scotea la nesfârşit un text cu titlu mare, sub care stătea semnătura mea. O semnătură adevărată, cu numele întreg, pentru că altminteri se mai scrisese prin ziar de mine şi colegii mei de echipă de baschet, când mai făceam câte o performanţă. Dar redactorul de sport întotdeauna scria despre mine „pivotul S. Bălan”, ceea ce mă enerva cumplit.
A doua zi, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, eram în poarta redacţiei, cu cele cinci foi scrise frumos de mână în dinţi. Poarta, ferecată. Cam după zece minute a ieşit un portar care se vedea că abia se sculase din somn şi mi-a spus că domnii ziarişti vin la redacţie după 12. Pe cine caut? I-am spus că pe domnul Rusescu. S-a întors fără o vorbă şi mi-a trântit poarta în nas. L-am auzit zicând între două căscături: „Domnul Rusescu nu este la secţia socială. Vă trimit beţivii de alde tac-tu cu miloaga pe aici, să vă ajute să vă dea statul de pomană case şi mâncare. La muncă, putorilor.”
Eu am crescut într-un cartier al Brăilei, unde cuţitaşii se mai şundreau aşa, în glumă, în loc de bună ziua. Cât eram eu de copil, aşa l-aş fi pocnit... Să-i umflu măcar un felinar. Idiotul crezuse că foile din mâna mea sunt o cerere sau o plângere, scrisă de mama sau de tata, în care cerşeau să fie ajutaţi de ziar, să li se rezolve vreo problemă. Iar eu, aveam în mână un ditamai reportajul. Ce portar imbecil.
M-am aşezat clocotind pe bordura clădirii, deasupra unui geam de la demisol. Redacţia se afla pe o stradă care cobora la Dunăre, într-o casă de patrimoniu, una dintre multele minunate monumente de arhitectură din Brăila veche, care fusese proprietatea lui Bazil Clonii, patronul mai multor ziare locale în perioada interbelică.
Pe la 11 a apărut un personaj cam de 50 de ani, cu o pălărie impunătoare, sacou albastru impecabil şi batistă albă în piept. Un ziarist. Parcă venea şi el tot din perioada interbelică. Eu, în blugi şi tricou. M-am ridicat iute în picioare, aproape în poziţie de drepţi, ca un soldat atunci când apare superiorul şi l-am salutat. Mi-a răspuns din mers şi a dat să intre pe poarta pe care nu o mai încuiase portarul atunci când venise la mine şi fusese la un pas să-l troznesc.
M-am dus lângă omul cu sacoul albastru: „Nu vă supăraţi”. „Ba mă supăr”, mi-a răspuns zâmbind. Zâmbet care m-a încurajat. „Chiar dacă vă supăraţi, tot vă spun”. „Nu mie trebuie să-mi spui. Nu mă ocup cu problemele sociale”. „ Eu îl caut pe domnul Vasile Rusescu. Am un reportaj”. Şi-a scos pălăria şi şi-a făcut vânt cu ea, după care mi-a făcut semn cu capul să-l urmez. Din cotineaţa lui, portarul l-a salutat ceremonios: „ Să trăiţi, dom’ Turtoi. Puştiul e cu dumneavoastră?” Nu i-a mai răspuns. Am intrat împreună. Avea un birou mare şi elegant. Nu mi-a spus să mă aşez. Mi-a făcut semn să-i dau hârtiile. Fără să arunce măcar un ochi pe ele, le-a mototolit şi le-a aruncat la gunoi. Acum l-aş fi pocnit şi pe el, cât era de ziarist.
Prima lecție de presă: aruncatul articolului la coș
„La secretariatul de redacţie, materialele se predau bătute la maşină.” De unde naiba să am eu maşină de scris? „Păi, n-am…” A ridicat mâna şi m-a întrerupt: „Niciodată să nu mai spui cum ai făcut materialul. Nu mă interesează de unde ai informaţia, cu ce ai ajuns pe teren, dacă ţi-ai luat vreun şut în cur de la cineva. Aici îmi predai marfa şi atât. Dactilografiată. Ieşi!” Am ieşit. Căzuse casa monumentală pe mine.
Pe holul larg, era o masă cu foi de hârtie şi pixuri, pentru cetăţenii care veneau să depună sesizări la ziar. M-am aşezat şi am scris din nou reportajul meu de la strânsul de cărămizi. L-am transcris de fapt, pentru că îl ştiam pe dinafară. Între timp, clădirea se mai populase. Se auzeau glasuri din birouri. Dintr-unul se auzea ţăcănind o maşină de scris. Am deschis uşa încet şi am băgat capul. La singura masă monumentală din încăpere era o brunetă foarte frumoasă, cam de 30 de ani, cu nişte sâni incredibili, pe care abia îi ţinea decolteul să nu ţâşnească. Mamăăă, cum arată ziaristele! Desigur, iubeam şi eu în taină, ca tot adolescentul, o colegă de clasă, despre care credeam că este cea mai frumoasă fată din lume. Aiurea. Când am dat cu ochii de brunetă, am înţeles că nu. Mi-a făcut semn să intru: „Tu nu eşti Sorin, băiatul Angelei”? Am rămas trăznit.
Mamăăă, ziaristele astea, nu numai că sunt bune în dracii ăia mari, dar sunt şi foarte bine informate. Aşa credeam eu. De fapt, bruneta năpraznică o ştia pe mama de la coafor. De-aia mă cunoştea şi pe mine. Mi-a cerut foile cu un gest al mâinii, fluturând degetele lungi: „Te-am văzut şi ieri pe aici. Ce-i cu astea?” Mă remarcase bruneta. Am răspuns stins: „Un reportaj. Mi l-a cerut domnul Rusescu. Dar domnul Turtoi nu vrea să mi-l citească pentru că nu e bătut la maşină”. A zâmbit, a pus foile pe birou şi degetele ei prelungi au început să alerge în ritm de mitralieră pe claviatura maşinii de scris, în timp ce eu urmăream fascinat mişcarea carului de la stânga la dreapta, ridicând din când în când ochii la decolteul ei.
După cinci minute, textul era gata. M-am uluit cum, din cele cinci pagini ale mele scrise de mână, abia ieşiseră două dactilografiate. Mi le-a întins: „ Du-i-le lui nea Titi”, şi a completat văzându-mi nedumerirea: „Turtoi. Să ştii că nu e rău ce-ai scris”. Mi-a zâmbit. Nu un zâmbet profesional, ci provocator. Ştia că mă topise. Mai ales când venisem lângă ea să-mi iau hârtiile şi se întorsese intenţionat puţin pe scaun, ca să-i văd genunchii. Mamă, ce te-aş mai duce la Corso, la o prăjitură Sinaia.
Încurajat, am intrat la nea Titi fără să mai bat la uşă şi i-am pus direct pe masă reportajul meu. L-a luat, nu s-a uitat pe el, l-a mototolit, aşa dactilografiat cum era şi l-a aruncat la coş. „E prost. Scrie-l din nou”. Am ieşit şi m-am aşezat, iar la masa din hol, pentru public. Am mai schimbat câteva fraze şi m-am dus iar la brunetă, la maşina de scris. Nu a mai bătut nimic. Mi-a întins două foi dactilografiate: „Ia-le şi du-te cu ele. Am pus indigo. Mai am câteva exemplare.”
Cam de patru ori s-a repetat scena din biroul lui nea Titi. Eu îi duceam reportajul, i-l puneam pe masă, el îl lua şi-l arunca la coş fără să-l citească: „Refă-l”. Nu-l mai refăceam. Mergeam direct la brunetă, luam altă copie, mă uitam la ţâţele ei, mai zăboveam puţin prin hol şi intram la nea Titi. La a patra încercare nu a mai aruncat foile. A pus o mână pe ele, pe birou şi m-a întrebat: „Bei?” Am clătinat din cap că nu. „Fete”? Am ridicat din umeri. Abia de împlinisem 13 ani. „Atunci, cum vrei, mă, să te faci ziarist? Data viitoare să vii la mine matol şi mirosind a păsărică. Valea. Îi dau eu textul lui Vasile”.
Sorin Bălan. Prenumele înaintea numelui, că de-aia e prenume
Am plecat. Din stradă, prin fereastra deschisă, se auzea maşina de scris. Mamă, ce genunchi avea bruneta. Oare îi plăceau prăjiturile Sinaia? Eu mă dădeam în vânt după ele.
Ziua următoare am năvălit de dimineaţă la chioşcul de ziare. Nici nu se luminase bine. Beţivii oraşului trăgeau pe gât să îl mai cureţe câte un iaurt din lăzile metalice lăsate în faţa magazinului încă nedeschis. Am luat un ziar direct din pachet. Vânzătorul nu apucase încă să le desfacă. L-am răsfoit cu mâinile tremurânde. Nimic. L-am mai luat o dată de la capăt. Nimic. Apoi l-am luat de la coadă la cap. Tot nimic.
Câteva zile, revoltat, nu am mai cumpărat ziarul. Apoi, la începutul săptămânii, mi-a spus tata: „Vezi, măi ziaristule, că ţi-a apărut articolul în ziar.” Am zburat la chioşc. Nu-l mai avea. Duminică fusese meci mare de fotbal. „Progresul” al nostru îi bătuse pe eternii rivali de la Oţelul Galaţi şi aveam şanse mari să intrăm în divizia A. Aşa că ziarul se vânduse ca pâinea caldă, cumpărat de microbiştii care voiau să savureze şi cronica unui astfel de triumf. Am alergat prin oraş şi abia la al cincilea chioşc, în centru, abia am mai găsit un ziar, la un alt chioşcar şnapan, care mi-a cerut pe el trei lei. O groază de bani. Dar i-am dat, că merita.
Pe pagina a treia, jos, în dreapta, articolul meu. Cu supratitlu „Tânăra generaţie” şi un titlu îndemn: „Vrem să transformăm Brăila!” Nu aşa îl intitulasem eu, dar nu mai conta. Era semnat Sorin Bălan şi dedesubt, cu cursive, „elev”. Aşa, frate. Sorin Bălan. Prenumele înaintea numelui, că de-aia e prenume. Să fie înainte. Nu ca tâmpiţii ăia cu catalogul, de la şcoală.
Aşa am început eu meseria de jurnalist. Cu un reportaj despre adunatul cărămizilor din demolări, aruncat de patru ori la coş fără să fie citit şi cu o brunetă incredibil de frumoasă, cu care niciodată nu am mâncat în centru, la Corso, o prăjitură Sinaia, care mie îmi plăcea grozav.
În fotografie, Sorin Ovidiu Bălan în anul 1992, reporter de investigații la cel mai mare ziar post-comunism, Evenimentul zilei