Eram în clasa a opta şi, pe atunci, se dădea elevilor, aproape de sfârşitul anului, un chestionar  cu două întrebări inepte: „Ce vrei să te faci” şi, „De ce”. Eu, spre deosebire de foarte mulţi dintre colegii mei de clasă care voiau să devină miliţieni, pompieri, piloţi pe avioanele de vânătoare (în apropiere de Brăila, oraşul meu natal, era un aeroport militar şi toată ziua avioanele brăzdau cerul), am scris: „ziarist”. La a doua întrebare nu am mai răspuns. Pentru că habar nu aveam de ce.

Două săptămâni mai târziu, dintr-o întâmplare, îmi apărea şi primul meu articol în ziarul local de la Brăila. Ce se întâmplase de fapt prin spate, fără ştirea mea.

Diriginta de la şcoală, doamna Zgârcitu – bun nume avea, că era zgârcită în toate – când a citit răspunsul la întrebarea mea din chestionar, a sunat-o imediat pe mama, Dumnezeu s-o ierte. Să-i spună că am de gând să o iau pe căi greşite. Ce-i meserie-i aia,  ziarist? De-aia aveam şapte la purtare, că eram obraznic. Şapte, deşi, după părerea mea, năzbâtiile mele nu erau cu nimic deosebite faţă de ale celorlalţi băieţi de vârsta mea. Poate, cel mult, jucând câte un baschet în recreaţie la panoul agăţat de un perete în curtea şcolii, uitam să mai intru la ora de matematică.

Mama, care voia să mă fac doctor, ca s-o îngrijesc la bătrâneţe, ia spus lui tata. Că o sunase diriginta, că o luasem razna şi nu se va alege nimic de mine. Lângă blocul unde locuiam era un bar. Acolo îşi făceau veacul jurnaliştii de la ziarul local şi mama nu prea avea o părere bună despre ei. Mai ales că şi tata, prieten cu ei, mai zăbovea pe acolo câteodată, în drum spre casă. În virtutea acestei prietenii, tata, după ce aflase ce vreau să mă fac, îl rugase pe unul dintre ei să vadă dacă este ceva de capul meu. Dacă aş putea să devin jurnalist.

Vasile Rusescu. Primul meu mentor în ale gazetăriei

Într-o marţi, veneam de la antrenament, de la baschet şi am trecut prin faţa barului. M-a strigat Vasile Rusescu. M-am oprit în uşă şi mi-a strigat de la masă: „Sorine, pe voi vă duce la muncă patriotică”? „Da”. „Scrie-mi şi mie ceva despre ce faceţi acolo”.

Nu-mi venea să cred. Vasile Rusescu era o vedetă locală. Îmi ceruse mie… un text! Aşa, din senin, în faţa barului, care se numea „Tractorul”, dar căruia toată lumea îi spunea cu vechea denumire din vremea de glorie interbelică a portului brăilean: „La Arion Ciuplea”.

A urmat una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Visam că sunt vânzător de ziare. Că ies sub braţ cu teancurile de gazete tipărite, mirosind încă a cerneală, că mă murdăresc un pic pe mâini de la ea de proaspătă ce era şi că strig din toţi plămânii titlul care dădea capul de ziar. Desigur, articolul era scris de mine. A doua zi m-am dus la cinematograf. Rula un film american, alb-negru, pe care trebuia neapărat să-l văd, pentru că auzisem că e cu ziarişti. „Prima pagină” se numea, cu Jack Lemmon, David Wayne, Susan Sarandon şi Carol Burnett. O comedie în care un nevinovat era acuzat de o crimă pe care nu o comisese, era căutat de toată poliţia din oraş, un mare oraş american, dar a fost găsit mai întâi de un ziarist care l-a ascuns cu mari riscuri şi apoi i-a demonstrat nevinovăţia.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE