Vladimir Tismaneanu: "Profesorii au devenit rapid complicii acuzatorilor dirijati de Barlea, Pacoste si Marin Radoi."

Notam prezenta lui Mihai Dulea, cel ce avea sa devina inchizitorul cultural al anilor ‘80. Lucrase in junete la editura PMR, apoi la CC, economist marxist, responsabil cu chestiunile de propaganda pentru strainatate, apoi cu cele legate de culte.

Intodeauna gata sa indeplineasca ordinele venite "de sus". La partid, chestiunile studentesti tineau de resortul condus de Ion Teoreanu (seful sectiei invatamant-sanatate, el insusi fost secretar al UASR, ultimul ministru al invatamantului in anii dictaturii comuniste), dar Ion Iliescu nu era strain de eforturile de a pune stavila oricarei tendinte de emancipare printre studenti. La asta dovedise ca se pricepe de minune, inca din perioada 1956-1960.

Unii profesori au fost rapid cooptati in aceasta dezgustatoare inscenare. Se ivise prilejul sa ia locul mai varstnicilor dascali. A fost foarte criticat, intre altii, Ion Banu, filosof mediocru, dar cu un comportament mai putin servil decat al multora dintre colegii sai (ma gandesc, fireste, la Gulian, poreclit Nulian, personaj obsedat sa demaste "reactionarismul" lui Titu Maiorescu). Junii turci erau fericiti intrucat puteau dovedi partidului cat erau ei de devotati noii conduceri si liniei "patriotice".

Vasar, Badin, Turcu si Nicolae nu au aflat vreodata ce li se reprosa in chip concret: erau "prosovietici" ori "antisovietici"? Erau eretici marxisti si, macar potential, inamici ai vulgatei oficiale? Cat mai ramasese de fapt din marxism in ideologia ceausista in curs de cristalizare? 

Se putea nota, de fapt, inca de-atunci, debutul sintezei dintre stalinism si fascism care avea sa fie natura reala a "doctrinei Ceausescu". Fara jena si fara reticente, unii dintre profesorii tineri au folosit cadrul acelor sinistre sedinte pentru a lovi cu mare voluptate in cei al caror loc urmareau sa-l ia.

Mai dotat si mai dinamic decat Boboc era Gh. Enescu, un logician serios care in mod normal nu avea nevoie de suportul partidului pentru cariera. Se pare ca, asemeni lui Aculin Cazacu, era un fel de nepot al politrucului Ilie Radulescu (pe atunci redactor-sef adjunct al "Luptei de clasa", ulterior secretar al CC cu chestiuni ideologice, apropiat al lui Ion Iliescu).

Boboc si Enescu au rostit cuvantari vehemente impotriva lui Tudor Bugnariu si a "elementelor" acuzate de "deviere de la linia partidului". Ar fi de dorit ca profesorul Ianosi sa vorbeasca despre acele teribile sedinte.

Poate ca si profesorul Gh. Vladutescu ar putea spune ce rol au avut atunci unii dintre prietenii sai. Ar fi extrem de util sa auzim ce cred despre acea inscenare Petre Datculescu, dar si o cunoscuta poeta, colega de facultate si de an cu cei prigoniti.

Din nou Octavian Nicolae: "Singurul care ne-a luat apararea a fost Haralambie Niculescu, secretarul de partid al Universitatii, care ne cunostea personal pe mine, pe Vasar, pe Turcu si pe Badin de la cursul de economie politica (socialista) si de la seminarii, noi fiind printre cei mai activi si informati studenti.

A fost redus la tacere, schimbat din functie". Decanul Tudor Bugnariu a fost inlocuit cu Constantin Nicuta. Acesta s-a manifestat in sedintele de demascare povestind public, cu indignare, conversatiile sale private cu Bugnariu. Intreaga operatiune, repet, era condusa de activisti ce aveau sa urce vertiginos in ierahia partidului si a Securitatii.

Conteaza pentru dezlegarea acestui mister cine era de fapt Barlea. Cumnatul lui Danalache, calaul care conducea Comitetul Municipal de Partid Bucuresti. Nevestele erau surori. Barlea e unul dintre confidentii lui Ion Iliescu, selectat de Ceausescu insusi pentru conducerea UASR. Marin Radoi era mana dreapta a lui Danalache la Capitala.

Fostul general de graniceri Danalache isi incepuse cariera ca boxer la Ploiesti. Dosarul sau de cadre este de negasit, dar sper sa devina cat mai curand accesibil.

Se pare ca fusese legionar in tinerete, deci putea fi usor santajat, mai intai de Dej, apoi de Ceausescu.

Este, asadar, cat se poate de plauzibil ca afacerea de la filosofie a fost urzita la cel mai inalt nivel. Nu a fost un accident politic, ci reprezenta o consecinta normala a logicii interne a sistemului totalitar.

In ea au fost implicati activisti care aveau sa ajunga in pozitii de imensa putere in anii urmatori. A fost menita sa instituie un climat de spaima si supunere neconditionata intre studenti.