SENATUL EVZ: Twitter, Putin şi Băsescu: de ce nu vor conta reţelele sociale în alegerile din 2012

Nimic nu e nou sub soare: s-a mai întâmplat ca o nouă tehnologie, bazată pe distribuirea ieftină de idei şi imagini în reţele sociale orizontale, în rândul unui public care nu mai e doar un consumator pasiv, ci participant activ în modelarea şi transmiterea mesajului revoluţionar, să provoace răsturnarea de regimuri politice şi ierarhii sociale.

Nu e vorba de primăvara arabă, nici de evenimentele de zilele astea de la Moscova - ci de inventarea tiparului şi de rolul acestuia, prin puzderia de broşuri şi pamflete în limba naţională (germană), în difuzarea ideilor Reformei imediat după anul 1517, când Martin Luther şi-a publicat tezele. Un genial articol din The Economist arată cum împrăştierea virală a ideilor lui Luther, depăşind mult chiar aşteptările autorului, generând o avalanşă de răspunsuri şi contra-răspunsuri generos ilustrate cu gravuri, iar apoi dezbateri publice în pieţele şi tavernele Germaniei, anticipează ecosistemul modern al reţelelor de bloggeri şi prieteni ce fac sharing de noutăţi subversive şi dau like la pozele în care poliţia bate demonstranţi.

Dacă a funcţionat atunci, apoi în lumea arabă în ultimul an, iar mai nou la Moscova, unde bloggerul anti-sistem Alexei Navalny a ajuns brusc vedetă internaţională (detronându-l pe Assange) ca unul din catalizatorii protestelor contra lui Putin, atunci ce rol vor juca oare reţelele sociale în România în anul electoral 2012? Mulţi se întreabă, unii cu teamă, alţii cu speranţă. Din ce se aude, dospesc în prezent o grămadă de noi partide, mişcări civice sau grupuri de presiune în vederea campaniei.

E bine însă ca lumea să se pregătească pentru o dezamăgire: reţelele sociale nu vor schimba mare lucru în politica românească sau a altor democraţii, nici nu vor juca un rol semnificativ în campanie. Marele lor avantaj e că permit ocolirea blocajului informaţional în regimuri unde centrul politic pune în practică aşa ceva, cum era cazul cu Ben Ali, Mubarak, sau acum cu Putin.

Tot ce trebuie să știi despre montarea caloriferelor. Facturile vor fi mai mici

Șoferii de ridesharig, o nouă înșelătorie. Bani pierduți din naivitate și bună-credință

Acolo însă unde nu există blocaj mediatic şi cenzură socială, ci libertate de comunicare şi asociere, refugierea în spaţiul virtual seamănă un pic cu ilegalismul tânărului Ceauşescu: el se ascundea, săracul, deşi nu-l căuta nimeni. În democraţii, o parte din avantajele reţelelor devin irelevante: nu sunt oprelişti cu care să te baţi, nici teme-tabu pe care regimul să le ţină disperat sub obroc. Orice e realmente interesant trece imediat în mass-media obişnuită, cu atât mai repede cu cât ambarasează mai tare guvernul.

În schimb dezavantajele devin importante: uşurinţa şi riscul inexistent al publicării produce o avalanşă de activişti amestecaţi cu veleitari, plus o masă uriaşă de informaţie amestecată cu factoizi şi opinii bizare, în care e greu să te descurci. Costul triajului acestui talmeş-balmeş creşte invers proporţional cu cel al publicării, în special pe chestiuni de interes public, în care totă lumea e tentată să-şi dea cu părerea. Tendinţa e naturală şi inevitabilă.

În plus, după cum arată o socioloagă specializată în reţele sociale şi lumea arabă, noile media sunt excelente pentru prima spărtură în blindajul vechiului regim, rezolvând o dilemă de acţiune colectivă: cu aparatul de represiune intact, nemulţumirea e difuză dar nimeni nu ştie sigur cât e de răspândită, deci se teme să facă primul pas în spaţiu deschis. Reţelele sociale pemit indivizilor să dea semnale reciproce, asigurându-se că există o masă critică ce va face pasul din spaţiul virtual la acţiune reală în stradă.

Asta e important când regimul este cu adevărat represiv, adică există un risc real de a acţiona; şi funcţionează o dată, la răsturnare respectivului regim. Interesul pentru politică pe twitter şi Facebook scade apoi dramatic dacă revoluţia reuşeşte, pentru că una e să te lupţi cu cenzura dictatorilor, şi alta să organizezi un partid, menţinându-i coerenţa în hăţişul de probleme şi compromisuri alocative al actului guvernării democratice.

Una e să dai Like la o chestie mişto "contra ăstora", alta e să te aduni să construieşti ceva: atunci vezi că unii din eroii virtuali au fitilul cam scurt şi nu suportă să fie contrazişi, alţii se cred cavaleri templieri, unii sunt neonazişti (ca Navalny), iar alţii eco-progresişti. La momentul subversiunii diferenţele astea nu contează, dar după aceea, da. Are rost să mai spun ce s-a ales de proto-revoluţionarul nostru online, Mugur Ciuvică, atunci când s-a terminat cenzura şi omul s-a pomenit în libertate?

Deci da, noile media sunt bune pentru a dărâma regimuri represive, însă o dată ce democraţia e instaurată, se întorc la subiectul lor favorit: pisica Maru (aici şi aici).