In ziua de azi ajungi sa nu te mai miri de nimic.
În ziua de azi - cu Partidul Comunist al fostei URSS ajuns apărător al democraţiei şi pluralismului, contra kaghebismului fără culoare al lui Putin; sau cu o învăţătoare britanică condamnată la închisoare şi biciuire în public în Sudan, pentru că a lăsat nişte copii de şase ani să boteze un ursuleţ de pluş Mahomed, deşi mii de bărbaţi musulmani terfelesc zilnic prin comportament acest nume mai mult decât respectiva jucărie - ajungi să nu te mai miri de nimic.
Nici măcar de faptul că nişte lideri sindicali români vizează Premiul Nobel pentru economie cu teorie revoluţionară, prezentată de curând la televizor: anume, că mărirea salariului minim obligatoriu duce la reducerea muncii la negru.
Această inovaţie radicală în gândirea economică trebuie pusă alături de alte idei generoase asemănătoare, lansate ba de intelectuali umanişti africani ajunşi la putere, ba de preşedinţi sud-americani, spre propăşirea naţiunii lor: de exemplu, că tipărirea de monedă duce la scăderea inflaţiei sau că taxele vamale reduc contrabanda şi ieftinesc produsele.
Dificultăţile temporare apărute ulterior se datorează, desigur, doar conspiratorilor străini şi speculanţilor interni (adică patronii de firme). Tot mai mult, ajung să dau dreptate gânditorului conservator care observa odată că sindicaliştii sunt ca ţăranul naiv care, văzând că scuturând pomul cad din el mere, ajunge să-şi închipuie că merele cresc chiar în urma acţiunii lui de scuturare. Cu aşa lideri vizionari, adecvaţi la realitate ca paparudele la meteorologia modernă, cu un guvern slab politic şi o presă audiovizuală care împinge mereu ştirile către hârjoană politică şi mici dialoguri vesele pentru publicul cu nevoi speciale, se poate întâmpla orice.
De exemplu, poţi să te trezeşti că ai creat un sistem salarial care n-are cum să funcţioneze fizic, deoarece violează legile mecanicii, iar după aia să te scarpini sub căciulă nemulţumit că se împotmoleşte. Ca la un angrenaj cu două roţi dinţate când adaugi o a treia, lipită de ele: angrenajul se va bloca. La noi, primele două roţi dinţate sunt sindicatele şi patronatele, care negociază „salariul minim pe economie“, iar dacă ajung la un acord, acesta este însuşit de guvern şi devine regulă pentru toţi angajatorii privaţi. Aranjamentul ridică multe probleme practice şi etice (cine sunt patronatele? dacă X negociază cu Y un contract, de ce devine el obligatoriu şi pentru Z? dacă acordul are putere de lege, este legitimă cedarea legiferării publice unor privaţi? nu avem aici taxare fără reprezentare, adică exact scânteia de la care a pornit Revoluţia americană?).
Dar nu asta vreau să discut acum: în ciuda dilemelor, sistemul a funcţionat de ceva ani în România, târâş-grăpiş, ca şi alte state europene (deşi nu în toate). Asta, până în 2007, când radicalismul sindical şi obtuzitatea unor magistraţi, ce înţeleg din economie tot atât cât paradigmaticul pomicultor, au introdus a treia roată dinţată. Mai precis, pe temei de discriminare, s-a decis că „salariul minim pe economie“ trebuie extins şi la bugetari. Vă amintiţi, este vorba de celebrul caz cu profesorii din Craiova. Cu alte cuvinte, o înţelegere privată devine regulă şi în sectorul public, adică obligatorie pentru guvern. Adio planificare bugetară multianuală, cum ne cere UE, adio politici salariale. Dacă e să se respecte decizia luminatei curţi doljene, guvernele trebuie să aştepte să vadă ce zic sindicatele şi patronatele, şi abia după aceea să întocmească bugetul de stat, toată ierarhia de funcţii şi trepte a bugetarilor fiind construită pe salariul minim. Nu sindicatele şi industriaşii vor face de acum lobby la guvern, ci invers, miniştrii vor face lobby la sindicate, ca să obţină parametrii macro.
Aşa absurditate nu există nicăieri în lume pentru că nu poate funcţiona. Ca dovadă, vezi paralizia la care s-a ajuns cu negocierile în ultimele luni. Nici nu mai contează dacă salariul minim e mare sau mic: una dintre rotiţe trebuie eliminată. Ori se ignoră decizia justiţiei de a aplica rezultatul negocierii private în sectorul public; ori guvernul preia tot controlul şi decide cât va fi salariul minim pe economie, lăsând partenerii sociali pe post de figuranţi, cum se întâmplă în alte ţări, şi ele tot europene.
După mârâielile discrete ale ministrului muncii şi începutul de zaveră sindicală, cu chemări din tulnic la grevă, cred că e vorba de planul B. E normal că liderilor sindicali nu le place să piardă puterea de decizie.
Pe de altă parte, puteau să prevadă impasul atunci când s-au dus în justiţie cu cererea de mărire salarială. Dar ce să-i faci, aşa e când vrei şi cu slănina în pod, şi cu buzele unse: după cum ne tot repetă Madonna de atâta timp, trăim într-o lume foarte, foarte materialistă.
Recomandările noastre
