Rar se întâlnesc istoricii, politologii şi sociologii cu o situaţie precum aceea din România acestor ultime trei luni.
Toate rapoartele internaţionale indicau că ţara era o democraţie consolidată, oricum cu o stabilitate politică relativ certă, atât cât pot fi aceste lucruri certe. Fără a fi ireproşabilă, calitatea democraţiei era oricum deasupra celei din unele ţări din zonă. Chiar Ungaria părea să alunece pe o pantă autoritaristă. În "Washington Post" şi în "Le Monde" apăreau articole-avertisment despre dictatura constituţională impusă de Viktor Orban. Despre Ucraina şi Belarus nu mai vorbesc. În timp ce Grecia fusese zguduită periodic de spasme sociale, România a trecut prin criză fără seisme majore. Guvernul Boc a impus sacrificii dure, justificate public şi girate de preşedintele Băsescu. Lucru care a dus la o prăbuşire a popularităţii acestuia. Şi-a asumat aceste măsuri şi mi-e greu să cred că o istorie politică şi economică onestă a acestor vremuri nu va recunoaşte că a făcut ceea ce era necesar. Nu vreau să mă angajez într-o istorie contrafactuală, dar îmi pot lesne imagina ce s-ar fi întâmplat fără împrumutul FMI. Eroarea lui Traian Băsescu, dacă eroare a fost, ţine de asumarea personală a acestor decizii de o gravitate extremă. În atari condiţii, normala eroziune de autoritate şi popularitate a celor aflaţi la guvernare în timpuri atât de dificile i-a afectat puternic pe exponenţii PDL. Revolta mocnea, era de fapt previzibilă şi chiar inevitabilă. Manifestaţiile din ianuarie 2012 au fost expresia unor mari nemulţumiri, perfect inteligibile în condiţiile date, dar nu s-au tradus nicicum în sprijin pentru opoziţia politică, incoerentă şi vociferantă, dar inaptă să articuleze un program alternativ credibil. Leitmotivul intervenţiilor publice ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu era "Jos Băsescu!"Cam puţin daca vrei să guvernezi eficient o ţară. În pofida tentativelor acesteia de a le recupera şi capitaliza pentru avansul propriei agende politice şi sociale, protestele şi-au urmat propriul drum. A fost vorba de o combinaţie de insatisfacţie populară şi manipulări mediatice extrem de agresive. În niciun caz nu a fost o mişcare socială coerentă cu obiective cristalizate. A urmat guvernul Ungureanu şi moţiunea de cenzură din aprilie. După doar 78 de zile, un guvern promiţător care pornise cu dreptul era destituit peste noapte. Debutul acestei degringolade a fost dezertarea lui Sorin Frunzăverde, baron pedelist care a migrat fără o explicaţie veridică la PNL. Au urmat alte evadări şi "defecţiuni". Traseismul a făcut ravagii. Nu voi nega că şi partea învinsă în aprilie a beneficiat, la un moment dat, de asemenea comportamente oportuniste (vezi cazul UNPR). Dar două rele nu fac un bine şi este aici o lecţie pentru întreaga clasă politică. Lipsită de maturitate şi evident nepregătită, echipa USL a ajuns la putere mai devreme decât se aşteptase. Doar Crin Antonescu era de fapt gata să exploateze imediat momentul. Narcisist şi veleitar, ros de o imensă ambiţie, nu mai putea aştepta până în toamnă. A fost, împreună cu amicul şi protectorul său Dan Voiculescu, dinamul acestei acţiuni de forţă care s-a petrecut în ultimele luni. Au existat câteva momente care au marcat radicalizarea USL şi au dus la eşecul dramatic al unei coabitări care nici măcar nu a fost testată în chip serios. Lipsită de maturitate şi evident nepregătită, echipa USL a ajuns la putere mai devreme decât se aşteptase.
Recomandările noastre
