Preşedintele Băsescu a spus, într-un interviu recent, că România a ajuns în punctul de la care orice noi măsuri de austeritate pot pune în pericol funcţionarea eficientă a statului.
Cu alte cuvinte, cureaua nu mai poate fi strânsă fără ca să riscăm să leşinăm de foame. Asta arată halul de marasm şi pauperitate în care ne aflăm, dar în aceeaşi măsură şi arată cu degetul către una dintre cele mai controversate tendinţe ale actualei guvernări.
Pentru că sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, vă puneţi de câteva luni bune, dacă nu de un an încoace, întrebarea: oare a folosit la ceva politica de tăieri bugetare şi economii la sânge prin care se caracterizează guvernarea Boc? Oare nu cumva, în loc de, sau măcar alături de această mare suferinţă provocată omului de rând, ar fi fost mai necesară pentru evitarea crizei o politică de rentabilizare economică, de eficientizare a muncii, de reducere a birocraţiei, de normalizare a regiilor, de ţinere în frâu a corupţiei, de reglare a vieţii politice, de simplificare a fiscalităţii? Până la urmă, a fost atât de necesară reducerea, practic, la jumătate a veniturilor bugetarilor, şi nu numai ale lor, în condiţiile în care împrumuturile externe ale României au crescut, oricum, exorbitant, la un ordin de mărime mult superior, ajungând, după estimări recente, la aproape o sută de miliarde de euro? Oare contau cu adevărat, faţă de această cifră inimaginabilă, leuşorii storşi din fiecare buzunar al bieţilor oameni plătiţi cu o sută cincizeci sau două sute de euro pe lună? Întotdeauna m-am întrebat de ce întotdeauna încercăm să ieşim din nenorocirile provocate de soartă, de istorie, de politicieni, de bănci sau de orice altceva tot pe spinarea celor mai săraci, a celor mai fără şanse, retezându-le şi rudimentul de viitor pe care-l mai au. Aceşti oameni nu sunt vinovaţi de criză, sunt singurii, de fapt, nevinovaţi, de ce trebuie ei să plătească pentru inepţia clasei noastre politice? Am fost de la-nceput împotriva acestei politici de austeritate, citeşte de pauperizare a populaţiei. Am crezut mereu că s-a exagerat, că s-a întins coarda prea tare. Guvernul Boc rezistă crizei, poate mai bine decât alte guverne europene, dar preţul mi se pare la fel de îngrozitor ca şi criza însăşi.
Mă întreb şi altceva, iarăşi, nu ca specialist, ci ca oricare dintre dumneavoastră, ca un om de pe stradă: dacă, la nivel de om de rând, de firmă, de stat până la urmă, nu mai avem putere de cumpărare, cum ne putem asigura prosperitatea? Dacă nu mai cumpărăm nimic, pentru că facem economii, ce se întâmplă cu lucrurile pe care le producem? Nu înseamnă acest lucru că industria, comerţul, turismul, adică sursele de venit cele mai importante, decad din lipsă de cerere pe piaţă? Nu pierdem mai mult pe această parte decât câştigăm prin politicile de austeritate? Nu cumva ne încetinim metabolismul asemenea acelor animale adaptate secetei sau lipsei de hrană, aşteptând vremuri mai bune? Dar aceasta e cea mai primitivă dintre tacticile de supravieţuire. Asta am făcut noi dintotdeauna, în colţul ăsta oropsit al Europei, şi e una dintre explicaţiile stării noastre actuale de înapoiere. E resemnarea stoică a baciului mioritic, e boicotarea istoriei de către ţăranul cioranian. Politica răbdatului şi a strângerii curelei în loc de eficienţă şi hărnicie ne-a adus unde ne aflăm acum.
Ne puteți urmări și pe Google News
Sunt vremuri grele, dar noi ni le-am făcut cu mâna noastră şi mai grele. Nu există ceva mai grav pentru un popor decât sărăcirea cetăţeanului. Marea sursă de demnitate personală s-a dovedit a fi, în istoria modernă, proprietatea privată. Un om lipsit de proprietate, ajuns în sapă de lemn, are toate şansele să decadă şi ca demnitate umană, să devină coruptibil şi manipulabil. Nu este posibil ca un stat să ducă o politică deliberată de pauperizare a propriei populaţii fără ca el însuşi să nu aibă grav de suferit în viitor.
Nu poţi face nici politică, nici economie cu oameni plătiţi cu 5-6 sute de lei pe lună.
Recomandările noastre
