Trăim un moment de renaştere a periferiilor. Fie că e vorba de ţări europene situate geografic la margine, fie de rolul tot mai important jucat în lumea postcolonială de ţări condamnate, până mai ieri, la mizerie cronică, fie de mentalitatea mahalalei, suntem martorii contraatacului în forţă al marginilor.
În limbaj psihanalitic, e vorba de "întoarcerea refulatului", de avansarea în prim-plan a problemelor pe care comunităţile, societăţile şi ţările le-au ignorat cu încăpăţânare. Euroscepticii sunt mai zâmbitori ca oricând. Cele mai negre profeţii se văd confirmate. Lăsată oarecum de izbelişte de Statele Unite, pragmatic reorientate spre Asia şi America de Sud, Europa traversează un drum presărat cu hârtoape şi obstacole de-a căror existenţă nu părea conştientă.
Lărgirea comunităţii europene a fost un gest de disperare. Îmbătrânită înainte de vreme, cu pieţe de desfacere ameninţate de asaltul asiaticilor, Uniunea Europeană a sperat că extinderile în serie sunt soluţia magică a problemelor în curs de cronicizare. Astăzi, nu e politician în Vechea Europă care să nu regrete în gura mare deciziile luate cu prea multă uşurinţă. Nimeni nu ştie cât va mai îndura Uniunea Europeană agresiunea venită dinspre margini. Nu e vorba doar de aluviunile de criminalitate scurse dinspre răsăritul Europei spre oraşele cu veche tradiţie a ordinii şi civili zaţiei. E vorba şi de fenomenele absolut incredibile petrecute chiar în ţările mărginaşe.
Ungaria a optat pentru politici publice pe care unii le definesc - fără ezitare - fasciste. Irlanda, până mai ieri alintată drept "tigrul celtic", e la un pas de faliment. Un faliment ce se anunţă de-o violenţă ce-o depăşeşte pe cea din Grecia. S-a ajuns la situaţia inimaginabilă ca organisme financiare internaţionale să-i roage pe guvernanţi să le accepte ajutorul, pentru a evita, în ultima secundă, dezastrul. Din motive strict politice, guvernanţii de la Dublin s-au prefăcut a nu vedea mâna întinsă de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, împingându-şi cu bună ştiinţă ţara în prăpastie: decât să ajungă opoziţia la putere, preferă să se aleagă praful şi pulberea de tot ce s-a acumulat în cincisprezece-douăzeci de ani de succese economice. O mentalitate copiată, parcă, de la televiziunile mogulizate de la noi. Privind aceste evoluţii de ultimă oră - despre bulgari nu mai vorbesc -, mă întreb ce surprize ni se mai coc pe malurile Dâmboviţei. Urmează câteva examene dure, dar nimeni nu conştientizează pericolele. Clasa politică îşi vede de-ale ei: furtişaguri, aranjamente, diversiuni, răfuieli între clanuri şi bande. În loc să urgenteze procesele diverşilor granguri politici, pe care Europa le aşteaptă ca pe Sfânta Izbăvire, au adoptat politica struţului. Suntem pe punctul de a rata totul pentru că politicienii organizaţi mafiotic sunt interesaţi doar să salveze infractorii îmbogăţiţi prin jaf şi şantaj. Destinul nostru se joacă în funcţie de soarta câtorva mahări care prin influenţă, corupţie şi presiune politică au reuşit să facă din România un teritoriu al abuzului, nebuniei şi arbitrariului. Probele care au ieşit la iveală în ultima săptămână, de când cu încuscririle dintre poliţişti şi interlopi, ridică măcar întrebarea: cine a avut interesul să ajungem aici?
Răspunsurile sunt cât se poate de simple. Alunecarea în nemernicie a fost gândită de Ion Iliescu şi tolerată de cei care i-au urmat. Spectacolul uluitor jucat în faţa unei populaţiii năuce de protagoniştii cu tricouri schimbate - uniforma militară şi zeghea au ajuns să însemne în România cam acelaşi lucru - nu impresionează pe nimeni. Lentoarea guvernului Boc e de-acum legendară. Dar ce face opoziţia? Cum de-au amuţit baritonul penelist şi obsedatul de fascişti din PSD? Despre primul se ştie de multă vreme că nu atacă decât asmuţit de stăpânii din umbră. Iar al doilea se dovedeşte o simplă umbră chinezească (sau, mă rog, japoneză) pe un perete din ce în ce mai întunecat. Pe soba încinsă a unei Românii în derută, distrusă economic de un şir de administraţii catastrofale şi moral de mogulii nesătui, oalele speranţei au cam început să explodeze. Nu văd gesturi decisive şi idei care să ne oprească de pe toboganul pe care-l călărim fără să ştim că ne aflăm pe spinarea Calului Troian. Poate că ne merităm soarta. Plătim cu vârf şi îndesat pentru iresponsabilitatea de a ne fi pus destinul în mâna unor oameni pentru care singura valoare e căpătuiala şi unica aspiraţie distrugerea a tot ce reprezintă binele public.
Dezmăţul respingător în care se complac oameni plătiţi pentru a apăra legea nu e decât colţul unei cortine ce ascunde adevăruri mult mai înfiorătoare. Un ministru a trebuit să plece pentru că oameni din poliţie au dat cu chipiele de pământ în faţa Cotrocenilor. Ce-ar trebui să facă ştăbimea coruptă de prin judeţe? Pentru început, i-aş sugera o demisie urgentă. Iar apoi exersarea, împreună cu eternii lor cumetri interlopi, a deliciilor jocului numit ruleta rusească.
Recomandările noastre
