Societăţile sunt organisme complexe, care asigură supravieţuirea comunităţilor pe care le conţin prin adoptarea unor strategii deopotrivă imprevizibile şi impredictibile.

Pentru supravieţuirea pe timp de război, a rămas faimoasă vorba lui Winston Churchill, care era un cuvânt de omagiu şi de adâncă recunoştinţă: „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult, atâtor de puţini” - se referea la piloţii care au câştigat bătălia pentru Anglia. Atunci o mână de oameni a dejucat planurile naziste de a face posibilă invadarea Marii Britanii prin ocuparea spaţiului ei aerian.

Această vorbă - „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult, atâtor de puţini” - reprezintă cea mai bună formulare a principiului de care vreau să vorbesc în acest articol. Acest principiu spune că societăţile care reuşesc să supravieţuiască în istorie sunt numai acelea care au putut dezvolta, întreţine şi diversifica în sânul lor segmente sociale capabile să facă faţă unei game foarte variate de provocări, pericole, catastrofe etc.

Nimeni, nici cei mai buni strategi militari, nu ar fi putut bănui că soarta Angliei şi, de fapt, a întregii lumi libere, va depinde timp de mai multe luni de o singură armă, aviaţia. Salvarea a stat pe umerii câtorva mii de oameni, şi numai ai lor.

Dacă societatea engleză nu ar fi dispus la momentul potrivit de un segment profesional capabil să preia toată greutatea războiului, totul ar fi fost pierdut (sau ar fi putut fi salvat într-o cu totul altă manieră, cu costuri diferite, cu siguranţă mult mai mari).

Ideea este că supravieţuiesc timp îndelungat numai societăţile care dispun în orice moment de numeroase şi variate resurse de salvare. Problema este că, aşa cum provocările ori catastrofele nu pot fi prezise, nici tipul de resursă de salvare de care va fi nevoie la un moment dat nu poate fi prezis.

Din acest motiv, o societate inteligentă va încuraja dezvoltarea tuturor formelor imaginabile de resurse: nu se ştie niciodată care anume va servi, în ceasul rău, drept singura resursă disponibilă de salvare. Dimpotrivă, societăţile inepte îşi amputează singure bogăţia naturală de resurse interne de supravieţuire, se simplifică la formule monolitice, în numele cine ştie cărui ideal degenerat.

În Istoria românilor, Vlad Georgescu făcea observaţia că România a căzut atât de jos în timpul dictaturii comuniste deoarece tocmai atunci, prima oară în istoria ei, societatea românească s-a trezit complet lipsită de personalităţile capabile să facă faţă provocărilor care, finalmente, ne-au aruncat la coada lumii civilizate.

Între resursele disponibile în societate nu s-a găsit niciuna capabilă să ne salveze. Cum s-a ajuns la aşa ceva? Simplu: comuniştii au exterminat vechea elită intelectuală şi au distrus sistematic şansele for mării uneia noi.

Societatea a fost pusă la teasc, până n-a mai rămas din ea decât borhotul. N-a putut ieşi de aici, ani de-a rândul, decât un singur vin: poşirca lichelelor de partid şi de stat, care ne-a nenorocit durabil (şi încă o mai face). În libertate, după 1990, societatea românească s-a îmbogăţit enorm în posibilităţi de supravieţuire.

În 1989, am fost salvaţi de o mână de oameni, de toată mâna - un adevărat extract concentrat de societate românească: fără curajul şi jertfa lor, am fi rămas şi dezonoraţi, şi înrobiţi. Apoi, în anii ’90, ne-am salvat prin câteva sute de reprezentanţi ai societăţii civile de prin toată ţara şi prin câteva ziare libere: fără lupta lor împotriva regimului Iliescu am fi fost azi, singuri, în afara Europei. Apoi alţii şi alţii, mai puţini ori mai numeroşi, niciodată toţi ori cu toţii, au preluat sarcina salvării noastre, a tuturor.

România s-a salvat prin faptul că au existat mereu segmente sociale ori profesionale vii şi dinamice, care au preluat, pentru durate de timp variabile, sarcina menţinerii societăţii româneşti în stare de funcţionare. Nu am mai fost confruntaţi cu catastrofe, slavă Domnului.

Dar, de un timp, am ajuns într-un punct critic. Acesta se numeşte: statul falimentar şi caracatiţa mafiilor care îi controlează resursele. Mafia este politică, este mediatică; atinge justiţia, străbate lumea afacerilor; deţine organe de presă, închiriază jurnalişti; poate face legi ori le poate nesocoti, cu legea în mână; mobilizează de partea ei partide; este capabilă să suspende preşedinţi ori să scoată în afara legii instituţii; cu ajutorul excepţiei de neconstituţionalitate poate anula orice iniţiativă de stăvilire a corupţiei; poate face ca de corupţie să se ocupe numai corupţii.

Cazul Cătălin Voicu rezumă perfect criza prin care trecem. După părerea mea, pentru România, criza în care suntem de peste un deceniu instalaţi este o criză ajunsă la metastază: fie scăpăm de ea, fie scapă ea de noi. Parte din catastrofă este că, în acest moment, presa nu mai constituie o resursă de salvare - cu concursul jurnaliştilor de talent, a fost anihilată.

Singura resursă de salvare disponibilă este acea parte din corpul magistraţilor ce se opune deschis sistemului mafiotic care a metastazat deja părţi însemnate din justiţie.

În acest moment, lupta pentru salvarea tuturor este dusă de foarte puţini, reprezentaţi acum de Uniunea Naţională a Judecătorilor din România. Cu ei se joacă, împotriva restului sistemului, principiul atât de emoţionant formulat de Churchill prin cuvintele - „Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult, atâtor de puţini”. Dacă, dar numai dacă, vor reuşi…